ComenteazăMarzia Babakarkhail, în vârstă de 56 de ani, a fost una dintre cele 26 de judecătoare pe care Afganistanul le-a avut în anii 90. Astăzi, este refugiată în Marea Britanie, însă continuă să vorbească despre încălcarea drepturilor femeilor în țara sa natală.
În ultimul an, a încercat permanent să ajute cât mai multă lume să fugă din calea regimului taliban. Marzia Babakarkhail plânge când se gândește la toți cei care încă se ascund în diverse locuri din Afganistan, dar și la afganii care au lăsat totul în urmă, pentru a scăpa de represiunea regimului de la Kabul. „După 15 august 2021, eu nu-mi mai doresc să ies la lumină. Nu mai pot fi fericită, nu mă mai simt ca un om normal”, spune femeia printre lacrimi, într-un interviu telefonic.
Totuși, vocea ei devine fermă când vine vorba despre ajutorul pe care întreaga lume ar putea să-l dea afganilor: nu compasiunea exprimată online îi salvează, ci donațiile oricât de mici, implicarea diplomatică și munca pe teren cu refugiații care ajung în statele occidentale.
„Am plătit un preț mare pentru sinceritatea mea”
Libertatea: Care a fost contextul în care ați devenit judecătoare?
Qazi Marzia Babakarkhail: Eram tânără, nu aveam nicio experiență de viață, m-am gândit: „Vai, ce meserie importantă am în stat!”. Dar nu era deloc o meserie ușoară pentru mine, pentru orice tânără. După ce am absolvit, în 1992, m-am întors în orașul natal, Pol-e-Khomri, în nordul țării, și am devenit judecătoare specializată în probleme de familie și activistă pentru drepturile femeilor.
Talibanii au fost întotdeauna împotriva femeilor, crezul lor este că femeile nu sunt capabile de lucruri mărețe și că singurul lor rol este cel de soții supuse bărbaților. Mi-am propus să le demonstrez că se înșală. Aveam să aflu cât de naivă fusesem.
Faptul că mi-am lansat o organizație prin care promovam drepturile femeilor afgane, care a devenit foarte populară în societate, dar și poziția mea de judecătoare i-au înfuriat pe talibani. Sunt prima femeie judecătoare care a supraviețuit unui atentat al talibanilor. Au încercat de două ori să mă omoare.
– Povestiți-ne despre cele două atentate din care ați scăpat.
– Prima dată, talibanii au venit la mine acasă, în 1997. Ne-au răvășit locuința, au distrus lucruri, m-au căutat timp de trei ore. Eu am stat ascunsă într-un alt loc până când au plecat. Când m-am întors acasă, mama mi-a spus că trebuie să plec. Mi-am făcut bagajele și am fugit din Afganistan în aceeași zi.
Am ajuns în Pakistan. Mi-am dorit să continui să fac ceva pentru tinerele generații. Buna mea prietenă, judecătoarea Fatima, m-a sprijinit foarte mult și am reușit să construim o școală pentru copiii refugiați din Afganistan. Școala a fost mereu o țintă a talibanilor, care au încercat să o închidă.
Eu apăream des în media atunci, îmi împărtășeam îngrijorările cu privire la regimul taliban, la soarta poporului afgan și la viitorul țării. Celebritatea mea a fost întotdeauna dușmanul meu. Nu puteam să mint presa, așa că am plătit un preț mare pentru sinceritatea mea. În 2007, eram în Peshawar, Pakistan, mergeam să-mi vizitez mama internată în spital. Atunci au dat cu mașina peste mine, cu o viteză foarte mare. Ca urmare, am stat șase luni în spital.
„M-au călcat cu mașina, apoi m-au sunat în spital să mă amenințe”
– Cum a fost recuperarea?
– Psihic, nu m-am recuperat niciodată pe deplin. Și acum îmi este frică să traversez strada. Uneori, mi-e teamă că sunt urmărită și trebuie să mă uit în spate să mă asigur că nu e nimeni.
Nici înainte de acel atac, talibanii nu mi-au oferit vreun moment de liniște. Mă sunau, îmi trimiteau mesaje cu amenințări, mă jigneau, îmi spuneau că mă vor găsi și mă vor omorî.
Problema mea a fost că niciodată, până în ziua în care m-au călcat cu mașina, n-am luat în serios acele amenințări. Am continuat să le critic regimul și am plătit pentru asta. Când mi-am deschis ochii eram în spital, nu-mi puteam mișca nicio părticică a corpului, picioarele îmi erau în ghips. Talibanii m-au sunat și în spital.
– Ce v-au spus?
– Că vor reuși să mă omoare până la urmă. Cum este posibil să încerci să ucizi un om și apoi să-l suni în spital și să-l ameninți? Atunci mi-am dat seama că talibanii nu se pot schimba vreodată.
Care au fost cele mai bune epoci pentru femeile afgane
– Câte femei judecător erau în Afganistan în anii ‘90, când ați început să profesați?
– În toată țara erau 26 de judecătoare. Dar n-a existat niciodată o egalitate între femei și bărbați. Judecătoarele erau persecutate de talibani, inclusiv unii cetățeni spuneau că femeile n-ar trebui să ocupe astfel de funcții – mentalitatea tipică talibanilor. Întotdeauna viața a fost foarte dificilă pentru femeile din Afganistan, inclusiv pentru cele care au reușit să ajungă în funcții importante.
– Vă amintiți vreun caz din perioada în care ați fost judecătoare care v-a impresionat în mod special?
– Cele mai multe cazuri de care m-am ocupat erau de violență domestică sau de divorț. Îmi amintesc de o tânără de vreo 21 de ani adusă în fața tribunalului. Era acuzată de adulter – ceva grav în islam. Am vorbit cu ea în biroul meu și mi-a zis: „Tu ești o judecătoare tânără, nu duci viața mea, poate că dacă ai fi în locul meu, ai înțelege”. Mi-a povestit cât de mult muncește, fără niciun ajutor din partea soțului. „Mă caută doar când are nevoie de mine”, a țipat furioasă. Am putut să-i înțeleg sentimentele, iar în acel moment, ea a devenit modelul meu de urmat.
Mi-am zis că, în calitate de judecător, nu pot să le ajut pe femeile din țara mea. Dar ca ființă umană pot face multe pentru ele. Aceea a fost ziua când am devenit activistă.
– Care a fost epoca de aur pentru femeile afgane? Când li s-au respectat drepturile cel mai mult?
– Cea mai pașnică perioadă pentru poporul afgan a fost regimul lui Ashraf Ghani. Dar și în perioada comunistă, viața femeilor a fost bună: aveau libertate de opinie, aveau un stil vestimentar liber și toate aspectele vieții erau decente. Viața noastră a început să fie mai întunecată din cauza mujahedinilor, la începutul anilor ‘90, după înlăturarea premierului Mohammad Najibullah.
Dar mereu a existat insecuritate pentru sutele de judecătoare, polițiste, activiste și alte femei care lucrau în diverse departamente guvernamentale.
În timpul ultimului președinte al Afganistanului, Ashraf Ghani, numărul judecătoarelor a crescut la 270. Dar nu a existat o continuitate. Întotdeauna poporul afgan a câștigat drepturi, apoi le-a pierdut. Nu a existat niciun fel de management, niciun fel de perspective pentru viitor. Am pierdut tot ce obținuserăm prin atâtea sacrificii. Iar în august 2021, Ghani și-a luat soția și au plecat. Nu a luptat nicio clipă pentru popor.
Cine sunt cetățenii afgani care îi sprijină pe talibani
– Sunt mai periculoși talibanii acum decât în anii ‘90? Și mai poate deveni Afganistanul un paradis al terorismului, sub regimul lor?
– Acum, talibanii au învățat să joace un rol, să manipuleze, să păstreze aparențele pentru comunitatea internațională. Au învățat chiar să folosească rețelele sociale.
Nu pot face din Afganistan o țară teroristă, însă ei înșiși sunt un grup terorist, care vrea să conducă țara.
– Totuși, unii afgani îi sprijină pe talibani. Care e explicația?
– Când talibanii au venit la putere, au deschis pușcăriile. Au eliberat mulți criminali, violatori, condamnați pentru violență domestică. Talibanii nu cred că e greșit să-ți bați soția sau să o ucizi. Sigur că ei sunt sprijiniți de toți acești oameni, care sunt niște bărbați fără o educație prea bună. Sunt cei mai periculoși oameni din Afganistan. Unii dintre prizonieri acum sunt înarmați și merg liberi pe străzi. Și au locuri de muncă în funcții bune în statul afgan. E înfricoșător!
Ironia e că au dat drumul prizonierilor din închisori și au luat prizonieră întreaga națiune.
– Cât de puternică este astăzi societatea civilă în Afganistan?
– Societatea civilă este alcătuită și din bărbați, și din femei. Dar n-am auzit de niciun protest sau acțiune de amploare a bărbaților din Afganistan. Femeile, în schimb, luptă în continuare pentru dreptul la educație, la libertate, la un loc de muncă. Se înfruntă cu talibanii cu mult curaj. Sigur că femeile afgane care ies pe străzi și protestează sunt și ele înspăimântate, sunt conștiente de pericolul în care se află, că pot fi aruncate în închisoare. Dar ele știu că nu pot să tacă la nesfârșit și să aștepte ajutor din afară. Știu că trebuie să se ajute singure, cât să mai aștepte ca bărbații să facă ceva pentru ele?
„Când mi-am luat rămas-bun de la mama îmi vâjâia capul”
– Locuiți în Marea Britanie din 2008, când ați ajuns ca refugiată. Ați mai vizitat Afganistanul de atunci?
– În 2019, în timpul procesului de pace, am fost în Afganistan timp de două săptămâni, pentru a mă întâlni cu prietenele mele feministe. Dar am ținut în permanență legătura cu prietenii mei de acolo.
Surorile mele sunt refugiate în Europa și Canada, însă am doi frați care au rămas în Afganistan și acum se ascund de talibani. Încerc să-i ajut să obțină vize pentru a putea pleca din Afganistan. Ei sunt o țintă a talibanilor, după ce în 1995 am lansat o organizație pentru ajutorarea femeilor afgane, Afghan Womens and Cultural Association (Awaco). Mai ales fratele mai mic s-a implicat mult în organizație.
– Ne puteți împărtăși contextul în care s-a petrecut fuga dumneavoastră în Marea Britanie?
– A fost dificil. Când m-am recuperat, după ce m-au călcat cu mașina, mama mi-a zis: „Trebuie să pleci!”. Îmi răsună mereu în minte tristețea din vocea ei gravă. Mi-a zis că n-ar suporta să mă vadă din nou în spital.
Mi-am sunat colegii să-mi iau rămas-bun, mi-am făcut bagajele și am plecat la aeroport cu mama. A fost ultima dată când am văzut-o. I-am zis: „Măcar ești liberă, pentru că din cauza mea ai trecut prin foarte multe necazuri, ai fost nevoită să renunți la viața bună pe care o aveai. Mamă, te rog, iartă-mă”. A fost cel mai trist moment din toată viața mea. Când mi-am luat rămas-bun de la mama am simțit că-mi pică cerul în cap.
„Încerc să fiu vocea celor fără voce”
– Cât de grea a fost adaptarea în Anglia?
– Când am ajuns, nu știam nicio boabă de engleză. Mă aflam într-o stare proastă și emoțional, și financiar. Eram pe marginea prăpastiei. Apoi, m-am înscris la un colegiu, am învățat limba și am început să-i ajut pe cei care au nevoie de azil.
În 2015, jurnaliștii au început să mă caute pentru interviuri, iar oamenii au început să-mi scrie pe social media. De atunci încerc să fiu vocea celor fără voce. Ajut refugiații, dar nu doar pe cei din Afganistan. Pentru mine, geografia nu contează. Nu contează dacă ești din România, Pakistan sau Ucraina.
– În ultimul an, ați reușit să ajutați femeile afgane în vreun fel?
– Din 15 august 2021, am devenit o voce pentru judecătoarele afgane, am fost în contact permanent cu ele. Din cele aproape 300 de judecătoare, 80 se află încă în Afganistan. Avem un grup mare pe WhatsApp unde ne încurajăm și ne sprijinim. Ele au fost ajutate și de femei din sistemul juridic din Anglia. Sunt în legătură și cu alte femei rămase în Afganistan, unele dintre ele sunt activiste.
Protestele și postările online nu ajută cu nimic poporul afgan
– Care vă sunt speranțele pentru viitorul Afganistanului, pentru femeile care luptă pentru drepturile lor?
– Comunitatea internațională ar trebui să se trezească și să facă lucruri concrete. Nu rezolvă nimic dacă doar postează pe rețelele sociale mesaje în care condamnă regimul taliban. Simpatia și compasiunea pentru oamenii din Afganistan, din punctul meu de vedere, nu ajută cu nimic. Ce rost au protestele în străinătate, în America sau în Canada? Guvernele oricum le ignoră.
Suntem oameni ca toți ceilalți, viețile afganilor sunt la fel de importante, ar trebui să conteze pentru oamenii din toată lumea. După 15 august 2021, eu nu-mi mai doresc să ies la lumină (plânge, n.r.). Nu mai pot fi fericită, nu mă mai simt ca un om normal. Nu-mi dă pace gândul că mii de prieteni din Afganistan au părăsit țara și nu au nimic pe lume.
Unii dintre prietenii mei care au fugit din Afganistan aveau o viață bună, aveau case, mașini, salarii decente. Aveau companii unde lucrau sute de oameni. Iar astăzi caută un loc unde să se adăpostească pentru a supraviețui.
– Și nu e nimeni care să-i ajute?
– Prea puțini. Îți dau acest exemplu: Mary Akrami, care e șefa Afghan Womens Network, se află acum într-o stare de sănătate foarte proastă, e foarte deprimată. Dar continuă lupta pentru Afganistan, încă încearcă să le ajute pe femeile afgane. De-a lungul timpului, a primit sprijin și din SUA, și din alte țări. Acum are nevoie de acest ajutor mai mult ca oricând și tocmai acum nu mai este nimeni în jurul ei care s-o ajute.