Cum a transformat Carol I un tărâm pustiu din România în locul de unde pleca șampanie premiată la Paris: „14.000 de hectare pe care le-a cumpărat cu banii primiți de la tatăl său”

Dorința regelui Carol I de a scăpa de canicula teribilă și praful din București l-a purtat, în vara anului 1866, în primul an de domnie, într-o călătorie în munți spre ținutul numit atunci „Între Prahove”. Avea să descopere la Sinaia ceea ce Singmaringenul natal îi oferise în copilărie: liniște, aer curat și răcoare. Fascinat de locuri, ani la rând avea să-și petreacă verile, alături de soția sa, Elisabeta, la Mănăstirea Sinaia. 

„Micul chalet” de vânătoare care a dus la explozia industriei pe Valea Prahovei

Cel mai probabil în acei ani, în timpul lungilor plimbări pe potecile din jurul mănăstirii, Carol I a dibuit terenul ideal pentru construirea unei „chalet” de vânătoare, viitorul castel Peleș și ulterior domeniul regal.

Practic, la nici două decenii de la primul popas al regelui Carol I la Sinaia, Valea Prahovei, de la Posada până dincolo de Azuga, s-a transformat într-un puternic nucleu economic, dezvoltat de familii săsești de industriași – Schiel, Rhein, Scheeser, Ganzert, Gärtner -, atrase acolo de mirajul succesului garantat de prezența și implicarea financiară a familiei regale.

Istoricul Dorin Stănescu, autorul lucrării Șampania Regilor, a vorbit cu Libertatea despre explozia fulminantă a Văii Prahovei, de la mici cătune de munte unde abia dacă locuiau câteva zeci de familii la zona puternic industrializată pentru acele vremuri. În doar câțiva ani, s-au construit în zonă fabrica de postav care îmbrăca armata țării, fabrica de hârtie (până atunci importată), fabrici de mobilă, de cherestea, de șamotă. Valea Prahovei deservea totodată și partea de loisir a comunităților înstărite – prin celebrele crame de vin și șampanie de la Azuga. 

„Carol I vine într-o Românie la 1866 în care nu existau căi ferate, nici drumurile nu erau foarte bune, nu exista o industrie. Și atunci el își propune acest plan, de a dezvolta țara, de a o moderniza, de a face din ea o putere economică aici, în Balcani, și face acest lucru apelând la sprijinul capitalurilor germane, capitalurilor din zona centrală și occidentală a Europei”, arată istoricul, în lucrarea menționată. 

14.000 de hectare cumpărate cu banii familiei Sigmaringen

„Sinaia de la 1866 era sălbatică, doar mănăstirea și câteva case în jurul ei reprezentau civilizație. Carol a trebuit să-și aducă în trăsură pâinea lui, pentru că acolo, la mănăstire, nu exista așa ceva. Totuși lui Carol, zona aceasta îi amintește de Sigmaringen. Este o zonă muntoasă, este un aer curat, este liniște, este ceea ce ai nevoie din când în când, de refugiu. Este motivul pentru care el revine în zonă și începe să facă un lucru extraordinar. 

Începe să cumpere moșii, pământuri. S-a vorbit foarte mult despre faptul că aceste moșii au fost date de statul român, de români. Însă trebuie spus că domnitorul și ulterior regele Carol I, de pe la 1872 și până în 1904, tot cumpără pământuri pe Valea Prahovei și devine unul dintre cei mai mari proprietari din această zonă, cu 14.000 de hectare pe care le-a cumpărat cu banii primiți de la tatăl său”, a explicat, pentru Libertatea, istoricul Dorin Stănescu.

Cele trei avantaje esențiale ale investitorilor sași

În lucrarea Șampania regilor se arată că regele Carol I deținea terenuri de sute sau mii de hectare în zonele Piatra Arsă, Jepii Mari și Mici, Coștila, Clăbucetul Baiului, Râșnoava, Susai, Retivoi, Clăbucet, Ungia Mică, Sorica, Cumptu, Podurile etc., terenuri achiziționate, cu bani privați, de la moșieri care dețineau la acea vreme proprietăți în zonă. 

Investiția în pământ avea un rost, moșia nu a fost dezvoltată doar pentru că așa se cădea pentru întâiul om în stat. Carol I s-a dovedit a fi un antreprenor cu viziune și a dat celorlalți moșieri un exemplu personal despre cum poți să dezvolți o zonă, în care nu exista realmente nimic, și să ai profit. Pur și simplu a investit capital personal în absolut toate afacerile care s-au dezvoltat în zonă, oferind totodată, la prețuri modice, terenuri celor care doreau să investească în Bușteni, Azuga sau Sinaia.

„Sigur, a avut un avantaj. Pe Valea Prahovei, la 1879, se termină cu greu linia de cale ferate care leagă Bucureștiul, Ploieștiul de Predeal și de Brașov. Granița era la Predeal în acea perioadă. Ei bine, odată cu finalizarea căii ferate pe toată Valea Prahovei, a dezvolta aici industria devine ceva foarte simplu. Însă Carol pune la punct un veritabil plan de modernizare. 

Tinerii întreprinzători sași din Brașov au sesizat oportunitățile că această țară nouă, România, care avea nevoie de fabrici pentru a se dezvolta. Să ne gândim, nu exista o industrie aici. Acești tineri din Brașov, acești tineri sași vin aici cu niște avantaje: 

1. Cunosc instrumentele modernității, adică știu să opereze cu utilajele, au conexiuni cu lumea occidentală, sunt la curent cu toate noutățile din domeniul dezvoltării și evoluției tehnicii și a industriei. 

2. Dețin și ceva capital. 

3. Poate cumva crucial, sunt vorbitori de limbă germană. Și atunci au un interlocutor direct în persoana lui Carol I și a administrației sale. Să nu uităm, casa domnitorului are foarte mulți funcționari aduși din spațiul german, sunt vorbitori de limbă germană sau de limbă franceză. Toate aceste trei avantaje îi fac pe acești tineri sași să vină aici, în România, și să își deschidă afaceri”, explică Dorin Stăenscu.

Terenuri concesionate de familia regală la prețuri modice

Primii investitori mari din zonă au fost frații Schil, cei care au făcut celebra fabrică de hârtie de la Bușteni. Au venit cu trenul, au coborât în gara localității, unde existau, ca și la Azuga, doar câteva case, cătune, nicidecum o comunitate care le-ar fi putut oferi confort și siguranță. 

Au identificat un teren liber lângă apă și s-au interesat cine este proprietarul. Vorbitori de limbă germană, au mers direct la Peleș pentru a afla dacă respectiva parcelă este de vânzare. Au fost primiți în audiență de Louis Basset, secretarul personal al regelui, căruia cei doi frați Schil i-au explicat ce planuri aveau.

„Regele face un lucru extraordinar. O dată – aprobă concesiunea terenurilor pentru construcția fabricilor pe termen lung și la niște prețuri modice. Haideți să ne gândim. Astăzi, dacă ai avea un teren, l-ai închiria unei firme și ai cere o sumă până la cer. Carol nu a gândit așa, ci în perspectivă. A cerut niște sume modice ca să-i convingă pe acești oameni să investească. Chiria anuală era echivalentul salariului anual a șase lucrători, iar contractele de concesiune erau pe zeci de ani, chiar și pe 99 de ani în unele cazuri. Și a mai făcut ceva, le-a mai dat un cec în alb. A investit și el bani, cerând 50% din acțiuni. Așa a făcut cu toate familiile de investitori sași din Brașov. Practic, regele a riscat alături de ei”, a precizat istoricul Dorin Stănescu.

Noul Eldorado de peste munți atrage familii bogate

După frații Schiel, atrași de noul „Eldorado”, trec granița dinspre Ardeal frații Rhein, membri ai unei vechi familii de sași din Brașov care au investit pe Valea Prahovei în domeniul confecțiilor (fabrica de postav) și în domeniul producției de vin și șampanie. Afacerile lor s-au conturat pe aceeași formulă gândită de Carol, concesionarea unor mari suprafețe de teren puse la dispoziție de domeniul regal, pe o perioadă lungă, la prețuri modice. 

Spre anii 1880 și mai târziu, la Azuga și Bușteni deja se conturase o comunitate puternică de sași înstăriți. Odată cu înființarea acestor fabrici s-a dezvoltat aici ceea ce am numi astăzi industria pe orizontală. Slujbașii care lucrau în noile fabrici aveau nevoie de cârciumi, de școli pentru copii, de biserică, de spitale, de locuințe, iar toate aceste noi instituții înființate cu ajutorul donațiilor făcute de aceeași investitori încurajați de exemplul regelui aveau nevoie de învățători, preoți, medici etc.

„Wilhelm August Rhein a fost și unul dintre filantropii importanți de pe Valea Prahovei, susținând acțiuni și instituții culturale și sociale, iar acest lucru se datora și imboldului pe care Regele Carol I la dat industriașilor în a conștientiza importanța sprijinului pentru astfel de opere. Din aceste considerente, W.A. Rhein figurează, după familia regală, drept cel mai însemnat donator de la Azuga. A sprijinit financiar ridicarea Spitalului „Principele Nicolae” din Azuga, a ajutat școlile din localitate, a donat clopotele pentru biserica din Azuga, a contribuit cu bani la ridicarea monumentului eroilor din Războiul de Independență și lista poate continua”, se arată în Șampania regilor.

Industriașii dormeau în cort cu muncitorii

Tinerii industriași sași aveau un dublu vis, să se îmbogățească, pe de o parte, dar și să participle la proiectul regelui. Nu au primit totul de-a gata, ba din contră – și-au lăsat familiile în Brașov și au venit în sălbăticia munților, unde au lucrat cot la cot cu muncitorii până au reușit să pună totul pe picioare. Dorin Stănescu dă exemplul inginerului Carl Ganzert, considerat un pionier al industriei românești, sosit la Azuga pentru a înființa o fabrică de cherestea.

„El se luptă la propriu pentru supraviețuire. Dormea în același cort cu muncitorii, iar noaptea se lupta cu urșii care îi atacau caii. A mai avut și alte hopuri de trecut, inclusiv peste cultura băștinașilor, pentru că țăranii români respectau calendarul sărbătorilor religioase și ca atare aveau multe zile libere. Și atunci el a trebuit să facă un lucru care să suplinească lipsa forței de muncă. A adus tehnologie, a trebuit să creeze instalații care să-i permită să-și poată respecta contractele. De asta, el construiește un funicular ca să poată să care buștenii din munți, aduce tot felul de instrumente mecanice care i-au permis să taie lemnele mai ușor”, explică Stănescu.

4.000 de muncitori la Azuga, spre sfârșitul secolului al XIX-lea

Frații Rhein au lucrat cu toții la fabrica de postav, dar ulterior, doi dintre ei și-au început propriile afaceri. Ludwig Rhein și-a deschis la Azuga o fabrică de mobilă, unde regele era și el acționar, iar Heinrich Daniel Rhein s-a îndreptat către producția de vin. 

A mirosit o oportunitate, pentru că, spre finele anilor 1800, la Azuga lucrau aproximativ 4.000 de muncitori, era o societate din ce în ce mai dinamică, deci era nevoie și de așa ceva. Inițial Heinrich Daniel Rhein gestiona un depozit de vinuri, nu a fost fabrică de șampanie de la început, iar materia primă sau chiar vinul îmbuteliat era adus din zona Valea Călugărească, Dealu Mare, Urlați – zone viticole cunoscute încă de atunci –  și vândut ulterior sub marcă proprie.

Prețurile de achiziție a vinului la sfârșitul secolului al XIX-lea direct de la producător oscila între 2,5 și 7 lei vadra (n.r. – veche unitate de măsură a capacității echivalentă cu aproximativ 10 litri), iar vinurile vechi de 4, 5, 6 ani se vindeau cu prețuri cuprinse între 7 și 12 lei vadra. La acestea, comerciantul mai adăuga costurile transportului pe calea ferată ori cu atelajele trase de animale, notează Dorin Stănescu, în Șampania regilor. Pentru a putea face o comparație, salariul unui muncitor era atunci între 60 și 70 de lei.

Imperiul de la Azuga, supravegheat de oamenii regelui

„Afacerile acestea se diversifică. Frații Rhein dezvoltă un veritabil imperiu la Azuga și beneficiază de sprijinul regal. Să nu ne închipuim că regele doar s-a mulțumit să le ofere terenurile în concesiune și să le dea banii. Toate deciziile care erau luate aveau girul reprezentanților regelui. 

Cel care a reprezentat casa regală a fost Louis Basset, secretarul personal al regelui. Era elvețian și a fost unul dintre oamenii-cheie ai familiei regale care s-au implicat în supravegherea acestor fabrici.

Un alt personaj venit tot așa, din casa regală, a fost contabilul Nicolae Butculescu. A fost unul dintre cei mai importanți contabili în istorie, pentru că a jucat un rol important în crearea unui corp profesionist al contabililor în România. Butculescu este cel care discută contabilitate, strategii de afaceri cu acești întreprinzători. 

Practic, tot timpul regele era în contact prin intermediarii săi cu aceste afaceri. Ei interveneau când erau probleme cu autoritățile statului, le scriau uneori, îi ajutau pe aceștia în afacerile lor. Și nu e puțin lucru. Fabricile de la Azuga și de la Bușteni au ajuns să fie cunoscute în toată țara și peste hotare”, explică istoricul Dorin Stănescu.

În anul 1900, la Paris, are loc expoziția universală, cu mottoul „Bilanțul unui secol”, care a rememorat ce s-a întâmplat în precedenții 100 de ani. Au participat 40 de țări și  peste 83.000 de expozanți, standurile fiind vizitate de peste 50 de milioane de persoane. 

La evenimentul organizat în capitala Franței au fost prezente și fabricile de la Azuga și de la Bușteni. Industriașii sași s-au întors în țară triumfători, cu medalii și premii, dar mai ales cu articole de presă pozitive, care le-au promovat afacerile la nivel internațional. Vinurile Rhein, produse la vremea respectivă cu o vechime de 8-10 ani, au fost medaliate cu bronz și argint, în condițiile în care concurau cu Franța și Spania, țări cu tradiție în domeniu. 

La standul României din Paris se mâncau mici și se asculta Maria Tănase

Expozițiile internaționale din epocă, organizate în marile capitale europene, erau tratate cu mare seriozitate de tânărul stat român. Producătorii erau selectați cu multă minuțiozitate, primeau regulamentul de participare chiar și cu cinci ani înainte, tocmai pentru a se putea pregăti, fiind în joc imaginea României. 

Standurile expoziționale erau proiectate după planurile arhitectului Ion Mincu, aveau un concept bine gândit, fiind reprezentate de înalți oficiali români, precum Alexandru Odobescu sau Dimitrie Gusti, iar ca amfitrioni oaspeții străini îi aveau pe Maria Tănase cu orchestra lui Grigoraș Dinicu. 

La una dintre expozițiile internaționale de la Paris, a fost organizat în standul dedicat României inclusiv un restaurant unde oaspeții puteau comanda mici, mămăligă sau ciorbă de potroace. Din meniu nu au lipsit vinurile și șampania produse la Azuga.

Nici nu aveau cum să nu triumfe la marile târguri internaționale. Producția de șampania de la Azuga respecta întocmai rețeta franțuzească și nu era lăsată pe mâna unor începători. Din contră, au fost aduși experți din Franța.

În Șampania regilor, Dorin Stănescu notează: „Încă de la înființarea fabricii, înțelegând unicitatea și complexitatea procesului de producție a șampaniei, fondatorul H. Rhein s-a asigurat că acest lucru va fi făcut de un specialist. În acest scop, în anii de la început a existat un «maestru de șampanie» angajat, adus în mod special din zona Alsaciei germane ori chiar din Franța. Documentele consultate de noi arată că, în intervalul 1905-1916, la Azuga au existat trei specialiști: Gottfried Ebert, Wilhelm Mott, Michael Bonfert. Din 1945 și cel mai probabil până în 1947, cel care a realizat acest proces a fost Charles Boicens, șampanierul pivnițelor Basilescu, firmă care producea șampania St. Marceaux”. 

Acești maeștrii oenologi erau tratați regește. Li se oferea locuință personală, iar salariul depășea 3.600 de lei, la care se adăugau bonificații. Comparativ, un muncitor de rând primea la acea vreme sub 100 de lei leafă.

Șampania de la Azuga, servită la încoronarea reginei Maria și a regelui Ferdinand

Șampania produsă la Azuga „se lupta” în acea perioadă cu Casa Capșa, cu pivnițele Bazilescu, mai târziu chiar cu șampania Mott și, mai ales, cu șampania franțuzească. Cu toate acestea, la marile evenimente politice sau sociale organizate în România, la serbările încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria, din 1922, de la Alba Iulia, participanții au primit șampania Rhein, drept omagiu atât pentru industria locală, cât și pentru memoria regelui Carol I, cel care insistase ca aici să se construiască această fabrică.

Considerată în epocă simbol al decadenței lumii burghezo-moșierești, șampania produsă în pivnițele regale de la Azuga a fost un excelent ambasador cultural, este de părere istoricul Dorin Stănescu. A fost un ambasador al României, șampania Rhein fiind prezentă la expoziția colonială de la Londra din 1905, unde a primit o medalie de aur. În 1929, la Barcelona, a încasat o nouă medalie de aur, în 1935, la fel.

„Evoluția aceasta explozivă a industriei pe Valea Prahovei reprezintă pentru rege un prilej de mândrie și de afirmare a modului în care el a reușit să modernizeze țara. Pentru că toate delegațiile străine, toți oaspeții străini care vizitează România, odată sunt întâmpinați la București și după aceea se mergea la Castelul Peleș, iar în program întotdeauna exista și o vizită la fabricile de la Azuga și de la Bușteni”, spune Dorin Stănescu.

Cum erau momiți chelnerii să vândă șampania de Azuga

Succesul nu se baza doar pe calitatea produsului. Concurența era acerbă, prin urmare nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Produsul care ajungea la client era atent prezentat, de la forma sticlei, până la ultimul detaliu din etichetele concepute de artiștii vremii, sau la felul în care era montat dopul. La pivnițele regale din Azuga există și astăzi un mic muzeu al acestor etichete unice, adevărate opere de artă. Faptul că pe etichete era menționat mesajul „Furnizor al curții regale”, nu era suficient.

La toate acestea se adaugă publicarea de broșuri, pliante, motivarea cu bani a personalului din hotelurile și restaurantele bucureștene și, nu în ultimul rând, oferirea produselor cu titlu gratuit către persoanele influente din epocă tocmai pentru a promova produsul în lumea bună a Bucureștiului.

„Producția de șampanie de la Azuga ajungea uneori la 200.000 de sticle pe an. La vremea respectivă acoperea necesarul întregii țări. Producția era vândută. Existau niște strategii de marketing foarte abile, începând de la publicitate în presa națională, mergând până la oferirea unui mic comision pentru fiecare dop de șampanie chelnerilor din marile restaurante și hoteluri bucureștene. Chelnerul venea la masă, îți recomanda o șampanie. El păstra dopul și, la sfârșit, primea o recompensă.

Este o fază amuzantă. Doctorul Constantin Istrati, președinte al Academiei Române, chimist, este chiar cel care organizează expoziția generală din 1906, expoziția jubiliară a lui Carol I. Pleacă cu vaporul, de la București la Constantinopol. Pe vapor, la restaurant, cere chelnerului o șampanie, iar acesta îi recomandă Rhein, cu explicația «este ieftină, e o șampanie bună, premiată». Istrati consideră că acel chelner a dat dovadă de patriotism, dar răspunsul îl aflăm în această strategie de marketing care i-a fost sugerată, după cum reiese din corespondența din Arhivele Rhein, de contabilul Nicolae Butculescu lui Heinrich Daniel Rhein. În perioada interbelică, alături de reclamele din ziare, găsim promovarea inclusiv în publicitatea la radio. Și șampania Mott, și șampania Rhein își fac publicitate la radio, ceea ce arată adecvarea lor la mijloacele cele mai moderne ale timpului”, spune, pentru Libertatea, istoricul Dorin Stănescu.

Fabricile de la Azuga patronate de familia regală au reprezentant în timp locul în care viitorii regi ai României, mai întâi Carol II și mai apoi Mihai I, au luat lecții chiar de la „șefii firmei” despre procesul de producție, fie că vorbim despre șampanie, vin sau despre postav sau material de construcții.

Și viitorul rege Mihai primește aceeași educație. Era prieten cu copiii familiei Rhein și nu puține au fost escapadele cu motocicleta la Azuga. „A revenit după anii 2000, aici, la restaurant, a conferit din nou titlul acesta de furnizor al casei regale pentru cei care produceau șampania Rhein, a luat masa la restaurantul de acolo și a lăsat în cartea de onoare câteva rânduri foarte frumoase în care i-a felicitat pe proprietari pentru modul în care au dus mai departe această afacere”, spune Dorin Stănescu.

Sticle explodate după o intervenție stupidă a unui inginer comunist

Pivnița, înființată în anul 1902, este în continuare funcțională și poate fi vizitată. A supraviețuit celor două războaie mondiale, dar a trecut cu greu peste tăvălugul comunist care a făcut curățenie la propriu, îndepărtând de pe pereți mucegaiul nobil adus special din Franța, vital pentru ca sticla de vin spumant să nu explodeze.

„În 1948 a avut loc naționalizarea. La un moment dat se pune în discuție să fie desființată această fabrică. Vreo 4, 5 ani și pe undeva era firesc, pentru că eram după război, țara era distrusă, nu îi mai ardea nimănui de șampanie. Ca să sărbătorești ce? Instaurarea comunismului? Însă, după ce se trece peste acest șoc, prin 1955 s-a reluat producția, dar la București, iar Azuga devine o secție a fabricii Zarea. Este o anecdotă că, prin anii ‘60, s-a schimbat inginerul-șef care răspundea de secția de la Azuga și, intrând în pivniță, a văzut că pe pereți se afla un mucegai negru. Și a dat ordin ca acel mucegai să fie șters, să fie îndepărtat, că trebuia să fie totul impecabil. S-au trezit că au început sticlele de șampanie să explodeze. Iar acest lucru se datora acelui mucegai care era adus din Franța și care juca un rol în conservarea sticlelor, absorbea umiditatea”, explică Dorin Stănescu.

Foto: Alexandrion Grup și ANR (Arhivele Naționale ale României)

Urmărește-ne pe Google News

•  Carol I 
•  Regina Maria 
•  Sinaia 
•  Valea Prahovei