ComenteazăAnne Applebaum își începe textul cu o incursiune în istorie, până în iarna 1932-1933, când brigăzile de activiști ale Partidului Comunist au mers din casă în casă prin satele ucrainene în căutare de mâncare. Au distrus grădini și locuințe, au furat animale și răsaduri. După ce au plecat, sătenii ucraineni, lipsiți de hrană, au mâncat șobolani, broaște, iarbă fiartă și scoarța copacilor. Mulți au recurs la canibalism pentru a rămâne în viață. Aproximativ 4 milioane au murit de foame.
Activiștii nu s-au simțit vinovați. Propaganda sovietică le repetase că țăranii, pe care îi numeau „culaci”, erau dușmanii poporului. Erau proprietari bogați care împiedicau proletariatul sovietic să realizeze utopia promisă de liderii săi. „Culacii” trebuiau măturați de pe fața pământului, zdrobiți ca muștele.
Răul, la adăpostul limbajului ideologic
Ani mai târziu, Victor Kravchenko, dezertor sovietic născut în Ucraina, a scris despre ce a însemnat să facă parte dintr-o brigadă comunistă. „Pentru a te scuti de agonia mentală, ascunzi adevărurile neplăcute închizându-ți ochii și mintea. Pentru a nu te lăsa cuprins de panică, inventezi tot felul de scuze pentru ceea ce faci”, a explicat el, citat în The Atlantic.
Kravchenko a descris modul în care jargonul politic și eufemismele au ajutat la camuflarea realității a ceea ce făceau. Echipa sa vorbea despre „frontul țărănesc” și „amenințarea kulak”, despre „socialismul satului” și „rezistența de clasă”, pentru a evita să-i umanizeze pe cei cărora le furau mâncarea.
Reflecții asemănătoare a avut și Lev Kopelev, un alt scriitor sovietic care în tinerețe a fost activist comunist. Și el descoperise că limbajul ideologic îl ajuta să ascundă ceea ce făcea, chiar și față de el însuși.
M-am convins singur că nu trebuie să cedez milei debilitante, că ne îndeplinim datoria revoluționară, că obținem cereale pentru patria socialistă. Nu era nevoie să simțim empatie pentru țărani. Ei nu meritau să existe.
Lev Kopelev, scriitor sovietic:
Dar „culacii” nu erau bogați, mureau de foame. Peisajul rural nu era unul al abundenței, era unul dezolant. Acea realitate, o realitate pe care Kravchenko o văzuse cu ochii lui, era suficient de puternică pentru a-i rămâne în memorie. Dar în momentul în care a experimentat-o, a reușit să se convingă de contrariu.
Unul dintre personajele lui Vasili Grossman, un alt scriitor sovietic, rostește aceste cuvinte în romanul „Totul curge”: „Nu mai sunt sub o vrajă. Acum pot vedea că și «culacii» erau ființe umane. Dar de ce îmi era inima atât de înghețată atunci, când se făceau lucruri atât de groaznice, când o asemenea suferință se petrecea în jurul meu? Adevărul este că nu i-am considerat ființe umane. «Nu sunt ființe umane, sunt gunoaie!» Asta am auzit din nou și din nou în jurul meu”.
Ascunderea realității și dezumanizarea dușmanului, armele Kremlinului
Au trecut nouă decenii de la acele evenimente. Uniunea Sovietică nu mai există. Lucrările lui Kopelev, Kravchenko și Grossman sunt de multă vreme disponibile cititorilor ruși. La sfârșitul anilor ‘80, în perioada glasnostului, cărțile lor și alte relatări despre regimul stalinist și gulaguri au fost cele mai vândute în Rusia.
„Mulți am presupus că simpla povestire a acelor orori ar face imposibilă repetarea lor”, este de părere Anne Applebaum. Dar deși acele cărți sunt, teoretic, încă disponibile, puțini oameni le mai cumpără.
În loc să scadă, capacitatea statului rus de a disimula realitatea față de cetățenii săi și de a-și dezumaniza dușmanii a devenit mai puternică decât oricând.
În zilele noastre, este necesară mai puțină violență pentru a dezinforma publicul, notează Applebaum. Nu au existat arestări în Rusia lui Putin la scara folosită în Rusia lui Stalin. Poate că nu este nevoie, pentru că televiziunea rusă de stat, principala sursă de informație pentru majoritatea rușilor, este mai distractivă, mai sofisticată, mai elegantă decât programele de la radiourile din epoca lui Stalin.
Rețelele sociale creează mult mai multă dependență și sunt mai captivante decât ziarele tipărite în acea vreme. Trolii și influencerii profesioniști pot modela conversația online în moduri care sunt utile Kremlinului și cu mult mai puțin efort decât în trecut.
Statul modern rus a coborât mult ștacheta. În loc să ofere cetățenilor săi o viziune asupra utopiei, dorește ca aceștia să fie cinici și pasivi, scrie Applebaum.
Strategia stalinistă vs strategia putinistă
Deși liderii sovietici au mințit, ei au încercat să facă minciunile lor să pară reale. S-au înfuriat când cineva i-a acuzat de minciună și au produs „dovezi” sau contraargumente false. În Rusia lui Putin, politicienii și personalitățile de televiziune joacă un joc diferit: mint în mod constant, flagrant, evident. Iar dacă îi acuzi că mint, nu se obosesc să ofere contraargumente.
Jurnalista The Atlantic oferă drept exemplu cazul aeronavei Malaysia Airlines MH17, doborâtă deasupra Ucrainei în 2014. Nu doar că guvernul rus a negat că a avut ceva de-a face, ci a prezentat mai multe povești, plauzibile și neplauzibile: armata ucraineană a fost responsabilă sau CIA a fost, sau a fost un complot nefast în care 298 de morți au fost plasați într-un avion pentru a simula un accident și a discredita Rusia.
Acest flux constant de minciuni produce nu indignare, ci apatie, crede Applebaum. Având în vedere că există atât de multe explicații, cum poți ști dacă ceva este vreodată adevărat?
În loc să promoveze un paradis comunist, propaganda rusă modernă s-a concentrat în ultimul deceniu pe inamici. Rușilor li se vorbește foarte puțin despre ceea ce se întâmplă în propria țară sau în propriile orașe. Drept urmare, ei nu sunt forțați, așa cum au fost cândva cetățenii sovietici, să se confrunte cu decalajul dintre realitate și ficțiune. În schimb, li se vorbește în mod constant despre locuri pe care nu le cunosc și pe care cei mai mulți dintre ei nu le-au văzut niciodată: America, Franța și Marea Britanie, Suedia și Polonia – locuri pline de decadență, ipocrizie și „rusofobie”.
Știrile negative despre Europa și SUA, de 18 ori pe zi, la televizor
Rezultatele unui studiu al televiziunii ruse din 2014 până în 2017 arată că știrile negative despre Europa au apărut pe cele trei canale principale rusești, toate controlate de stat, în medie de 18 ori pe zi.
Unele dintre povești erau inventate – guvernul german ia cu forța copii din familiile heterosexuale și îi dă cuplurilor gay –, dar chiar și cele adevărate au fost selectate astfel încât să susțină ideea că viața de zi cu zi în Europa este înfricoșătoare și haotică, europenii sunt slabi și imorali, Uniunea Europeană este agresivă și intervenționistă. Portretizarea Americii a fost chiar mai îngrozitoare.
„Ucrainenii nu sunt oameni, sunt naziști”
Iar în propaganda televizată din Rusia, Ucraina joacă de multă vreme un rol special. Este prezentată drept o țară falsă, fără istorie sau legitimitate, un loc care nu este, cum însuși Putin spune, nimic mai mult decât „sud-vestul” Rusiei, o parte inalienabilă a „istoriei, culturii și spațiului spiritual al Rusiei”.
Președintele rus a descris Ucraina ca fiind „pe deplin controlată din exterior”, „o colonie cu un regim-marionetă”. Putin susține că a invadat Ucraina pentru a apăra Rusia „de cei care au luat Ucraina ostatică și încearcă să o folosească împotriva noastră”.
În realitate, Putin a invadat Ucraina pentru a o transforma el însuși într-o colonie cu un regim de marionete, pentru că nu poate concepe ca aceasta să fie vreodată altceva, susține Applebaum. În limbajul lui Putin și al majorității comentatorilor de televiziune ruși, ucrainenii nu pot face propriile alegeri. Ei nu-și pot alege singuri un guvern. Ei nici măcar nu sunt oameni – sunt „naziști”. Și astfel, la fel ca „culacii” de dinaintea lor, pot fi eliminați fără remuşcări.
Cum au fost antrenați rușii să nu simtă milă față de ucraineni
Ființele umane se pot insulta, se pot abuza verbal fără a încerca să se ucidă. Dar deși nu orice utilizare a discursului instigator la ură duce la genocid, toate genocidele au fost precedate de discursuri instigatoare la ură, subliniază istoricul. Propaganda rusă s-a dovedit a fi vehiculul ideal atât pentru comiterea crimelor în masă, cât și pentru a le ascunde de public.
Agenții FSB și prezentatoarele care organizează și conduc conversația națională și-au pregătit ani la rând compatrioții să nu simtă milă pentru Ucraina. Și au reușit.
Bombardamentul civililor din Ucraina a fost sistematic. Rachetele ruse au vizat, încă din prima săptămână a războiului, blocuri de apartamente, spitale și școli. Rușii au ocupat orașe și sate, au răpit sau ucis primari și consilieri locali.
Mariupol, un oraș preponderent vorbitor de limbă rusă, a fost devastat aproape în întregime. În apogeul luptei, civilii erau încă prinși în oraș, fără acces la hrană, apă, lumină, căldură sau medicamente. Bărbați, femei și copii au murit de foame și deshidratare. S-a tras și în convoaiele umanitare. Trupurile morților, atât civili ucraineni, cât și soldați ruși, au zăcut pe străzi timp de multe zile.
Chiar dacă aceste crime au fost comise în văzul întregii lumi, statul rus a ascuns cu succes această tragedie de privirile propriului popor.
La fel ca în trecut, folosirea jargonului a ajutat. Nu a fost o invazie; a fost o „operațiune militară specială”. Nu a fost o crimă în masă a ucrainenilor; a fost „protecție” pentru locuitorii teritoriilor est-ucrainene. Nu a fost genocid; a fost apărare împotriva „genocidului comis de regimul de la Kiev”.
Dezumanizarea ucrainenilor a fost desăvârșită la începutul lunii aprilie, când RIA Novosti, un site controlat de stat, a publicat un articol în care susținea că „denazificarea” Ucrainei ar necesita „lichidarea” conducerii ucrainene și chiar ștergerea numelui țării, pentru că a fi ucrainean înseamnă a fi nazist.
Pentru oricine ar fi văzut accidental fotografii din Mariupol, au fost oferite explicații. Pe 23 martie, televiziunea rusă a difuzat un film cu ruinele orașului. Dar în loc să-și asume responsabilitatea, a dat vina pe ucraineni.
Ministerul rus al Apărării a acuzat batalionul Azov, o grupare ucraineană renumită pentru viziunile radicale, că a aruncat în aer Teatrul Mariupol, unde se adăpostiseră sute de familii cu copii.
De ce forțele ucrainene ultrapatriotice ar ucide în mod deliberat copii ucraineni? Acest aspect nu a fost explicat, pentru că nu se explică niciodată nimic. Și dacă nimic nu poate fi știut cu siguranță, atunci nimeni nu poate fi învinuit, atrage atenția jurnalista.
„Rușilor le este frică să-și recunoască vinovăția”
Puțini simt remușcări. Înregistrările convorbirilor telefonice dintre soldații ruși și familiile lor sunt pline de dispreț față de ucraineni. „Am tras într-o mașină”, îi spune un soldat unei femei, într-unul dintre apeluri. „Împușcă-i pe nenorociți”, răspunde ea, „Dă-i naibii. Sunt niște drogați și naziști.” Nu manifestă nicio îngrijorare cu privire la victime, nici măcar față de ale lor.
Toate acestea – indiferența față de violență, nonșalanța față de crimele în masă, chiar și disprețul față de viețile soldaților ruși – sunt familiare oricui cunoaște istoria sovietică. Dar cetățenii ruși și soldații ruși fie nu știu această istorie, fie nu le pasă de ea. Președintele Zelenski a declarat, într-un interviu pentru The Atlantic, că, la fel ca „alcoolicii care nu recunosc că sunt alcoolici”, acestor ruși „le este frică să-și recunoască vinovăția”.
După Holodomor, după Gulag sau Marea Epurare din 1937-1938 nu a existat niciun moment în care vinovații să-și fi exprimat regretul formal, instituțional. Acum vedem rezultatul, scrie Anne Applebaum, care spune că majoritatea rușilor a acceptat explicațiile pe care statul le-a oferit despre trecut și a mers mai departe: „Ei nu sunt ființe umane, sunt gunoi culac, și-au spus atunci. Ei nu sunt ființe umane, sunt naziști ucraineni, își spun astăzi”.