Cum au motivat judecătorii Curții Supreme decizia de a-i achita pe cei doi foști securiști acuzați de uciderea disidentului Gheorghe Ursu

Foştii ofiţeri de securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității. Tudor Postelnicu, șeful de atunci al Departamentului Securității Statului, decedat între timp, a fost acuzat de complicitate la săvârșirea infracțiunii contra umanității. 

Cei trei, spun procurorii, au exercitat acțiuni represive și sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziții, audieri sistematice, acte de violență fizică și psihică) asupra disidentului Gheorghe Ursu, în perioada ianuarie – noiembrie 1985, când acesta a făcut obiectul urmăririi informative și judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist. Aceste acțiuni, acuză Parchetul, au contribuit la uciderea lui Gheorghe Ursu.

ÎCCJ: O acțiune singulară nu poate fi încadrată la infracțiuni contra umanității

Curtea Supremă a decis azi că nu sunt infracțiuni contra umanității, așa cum le definește legea, acțiunile „de reprimare și intimidare a disidentului Gheorghe Ursu constând în: filaj, urmărire informativă, note informatori, percheziție domiciliară în data de 17.01.1985, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace tehnice operative, interceptarea corespondenței și audieri sistematice”, invocate de parchet. 

Recomandări

Un profesor universitar din Sibiu e acuzat de mai multe forme de abuz asupra studenților. Reacția Universității

Faptele reținute în sarcina celor trei inculpați au fost comise în perioada ianuarie-noiembrie 1985, când în vigoare era Codul penal din 1968, iar faptele inculpaților, descrise prin rechizitoriu, se încadrează la infracțiunea de „tratamente neomenoase”, au mai stabilit judecătorii ÎCCJ. 

Dar „acțiunea singulară a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra și în conținutul constitutiv al infracțiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multor persoane nu poate îmbrăca decât haina juridică a infracțiunilor contra persoanei (omor, vătămare corporală, lovire etc.) sau a celor contra înfăptuirii justiției (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infracțiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanității.

„A considera în sens contrar”, explică ÎCCJ, „ar însemna ca orice persoană care comite o infracțiune de omor sau de tortură (sau oricare altă infracțiune care ar putea intra în conținutul constitutiv al infracțiunilor contra umanității) să fie cercetată, judecată și eventual condamnată pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității, situație în care celelalte incriminări (infracțiunile contra persoanei, contra înfăptuirii justiției etc) ar rămâne fără efect”.

Recomandări

Anul 2024, cel mai cald din istoria măsurătorilor meteorologice. Ziua în care 24 de stații meteo din România au arătat peste 40 °C

ÎCCJ: Nu există dovada că a fost un conflict între autorități și populație

Mai departe, judecătorii au precizat că nu sunt de acord cu procurorii care au susținut că „represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al întregii populații active (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989”.

„Prin rechizitoriu se susține, în privința metodelor utilizate de securitate în acțiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar și folosirea bătăii și a subalimentației prelungite, în scopul obținerii de declarații acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea etc., însă nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 și, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenția sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”, spun judecătorii de la Curtea Supremă, în motivarea deciziei lor.

ÎCCJ: Ursu nu a fost un opozant al regimului comunist

Recomandări

Strategia iubitei lui Sorin Oprescu pentru recuperarea vilei din Primăverii cumpărate pe numele ei. Statul a confiscat proprietatea

Judecătorii mai spun că, în definiția infracțiunii de supunere la tratamente neomenoase, victima s-ar putea încadra doar în categoria „persoanelor căzute sub puterea adversarului”. 

Dar, subliniază instanța, „anterior anului 1985, victima s-a bucurat de libertate de mișcare, călătorind de nenumărate ori în Occident, în scop turistic, așa cum rezultă inclusiv din propriile declarații (în 1974 la Paris, în 1978 la Viena – Veneția – Zürich – Paris – Barcelona – Madrid – Toledo – Granada – Cordoba – Paris, Londra – Burgas – Haga – Amsterdam – Köln, Viena – București, în 1980 în Grecia, Turcia, iar soția sa și în Israel). În anul 1983, fiica victimei a plecat definitiv din România în Statele Unite ale Americii, iar la sfârșitul anului 1984, victima Gheorghe Ursu a obținut viză de a călători în SUA pentru a se întâlni cu fiica sa.”

În regimul comunist, „orice deplasare în afara țării, în scop turistic, era un adevărat privilegiu de care nu se puteau bucura decât anumite persoane și sub un control strict din partea organelor de securitate”, se arată în motivare, iar „victimei i s-a acordat această permisiune, chiar în condițiile în care avea rude și cunoștințe în Elveția, Argentina, Australia, Israel, R.F. Germania, Anglia, astfel cum rezultă din materialele existente la dosarul cauzei, nefiind identificate aspecte deosebite în comportamentul și conduita acesteia”. 

Judecători mai precizează că, la întoarcerea în țară, „victima redacta câte o notă despre călătoria efectuată, persoanele cu care s-a întâlnit, discuțiile purtate etc.” 

„În acest context, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că victima Gheorghe Ursu nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice”, iar „pe cale de consecință, nu se poate reține că victima e o «persoană căzută sub puterea adversarului»”.

La final, Înalta Curte a constatat că fapta pentru care inculpații au fost trimiși în judecată „nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase, fiind astfel incidentă o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale, respectiv cauza prevăzută de dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală – fapta nu e prevăzută de legea penală”.

Cine a fost Gheorghe Ursu

Inginerul Gheorghe Ursu a lucrat la Institutul de Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărire Comunală din București, iar din această calitate s-a opus regimului Ceaușescu care a decis să reabiliteze fără consolidare blocurile avariate de cutremurul din martie 1977. În acest sens, a trimis o scrisoare postului Radio Europa Liberă, motiv pentru care a început să fie urmărit de Securitate.

A început să fie anchetat încă din decembrie 1984 și a fost arestat în septembrie 1985. A fost închis în beciurile Direcției a VI-a a Securității, din Calea Rahovei. În detenție, Ursu a fost interogat și agresat fizic brutal în fiecare zi.

Martorii din proces au declarat că era bătut de anchetatori „în special la tălpi și la palme cu bastonul și în zona capului, deasupra urechii” și că venea în celulă plin de „pete de sânge în jurul gulerului la cămașă”. 

Bătaia care avea să-i aducă sfârșitul a avut loc pe 15 noiembrie 1985 și, conform martorilor, a fost aplicată de maiorul Pîrvulescu. Fără să beneficieze de îngrijiri medicale, Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro