ComenteazăDin 2015, Patricia Aramă, 36 de ani, a început să lucreze cu victimele minore care au trecut prin agresiuni sexuale. Timp de trei ani a fost psiholog clinician în cadrul DGASPC Sector 2, București, apoi a părăsit sistemul de stat și a decis să continue în cabinetul propriu. Formarea pe care și-a ales-o, mai degrabă ca autodidactă și „furând” din modelele din alte țări, a adus-o în atenția Biroului de Agresiuni Sexuale din București (activ din 2019), care i-a solicitat expertiza în mai multe cazuri.
Biroul (BAS) este singura structură din Poliția Română care are anchetatori specializați în audierea copiilor. Mărturiile cât mai clare ale minorilor sunt esențiale în astfel de cazuri și, implicit, în încadrarea faptelor de către procurori.
a minorilor în cadrul Parchetelor are România. Peste 3.300 de infracțiuni sexuale cu minori au fost sesizate la secțiile de poliție din țară în 2020, conform datelor oferite de IGPR. Cifra reală este însă mai mare.
„E complet diferit să audiezi un adult decât să audiezi un minor”, spune Patricia Aramă într-un interviu pentru ziar.
Libertatea: Ce implică această muncă de evaluare a minorilor, victime ale agresiunilor sexuale?
Patricia Aramă: Primesc informații despre situația copilului și mi se solicită ca prin expertiză să răspund la o serie de obiective: dacă prezintă sau nu simptome specifice agresiunilor sexuale, cum este relația copilului cu presupusul agresor, dacă manifestă un comportament specific cu al unui alt copil care a trecut printr-o situație asemănătoare etc.
Urmărind aceste obiective, într-un număr de ședințe, care pot fi șapte sau pot fi trei, fac partea de interviu. Îi solicit să relateze specific, în termeni mai concreți, situațiile de agresiune și cronologic. Aplic o serie de teste și discut și cu aparținătorii pentru a-mi putea descrie eventualele schimbări de comportament sau de dispoziție pe care le-au observat de-a lungul timpului raportat la situația de agresiune.
La final, pun cap la cap toate aceste informații, răspund la obiectivele care mi s-au solicitat și fac și niște recomandări.
– Toate acestea se întâmplă în ședințele de evaluare și nu în audierea propriu-zisă făcută inițial de polițiștii BAS?
– Polițiștii îmi pun la dispoziție audierea pe care ei au făcut-o. Este important să observ afirmațiile copilului la un prim contact cu autoritățile, e important să văd limbajul nonverbal și paraverbal al copilului. În cazurile de evaluare, le solicit și eu copiilor să relateze situațiile de agresiune, în felul acesta văd dacă sunt sau nu concordante informațiile, dacă se afișează aceleași semne de distres. Mulți se înroșesc, se închid, se retrag corporal sau încep să plângă, se blochează.
Sunt semne care, dacă se repetă de la o ședință la alta, este dificil să spui la un copil că poate să le mimeze.
Patricia Aramă, psiholog:
Cercul vicios: de la rușine la vinovăție
– Care este simptomatologia pe care ați identificat-o la copiii care trec prin astfel de traume?
– Sunt niște simptome care pot apărea frecvent, dar nu există un tablou standard. Sunt unele studii care ne arată că o treime din copii nici nu dezvoltă simptome de intensitate clinică în momentul evaluării sau în urma agresiunii sexuale. Pe de altă parte, la mulți copii am întâlnit emoțiile de vinovăție și de rușine, care sunt exacerbate.
- Rușinea – copiii, chiar dacă sunt de vârstă mai mică, conștientizează că propria nuditate în prezența altei persoane sau nuditatea persoanei în prezența lor este ceva rușinos, interzis.
- Vinovăția – încep să simtă că au fost părtași sau că au contribuit într-un fel la situația de agresiune.
- Este ca un cerc vicios: din rușine nu povestesc, ulterior apare vinovăția că nepovestind au contribuit la situația aceasta. Înainte de toate, agresiunea sexuală este o crimă care ține de un secret, de un lucru ascuns.
– Cum trebuie să se desfășoare audierea și evaluare unui copil, victimă a unei agresiuni sexuale, fără ca acesta să fie retraumatizat de către autoritățile implicate?
– Regula de aur ar fi cât mai puține interviuri, audieri, solicitări de a povesti. Un lucru bun care se întâmplă la BAS este că audierile sunt înregistrate audio-video și pot să văd ce povestește copilul, dar și comportamentul lui, ca să pot să mai reduc din solicitările de a relata.
Dar povestirile repetate reactivează toate trăirile și gândurile din momentul acela. Chiar și evaluările psihologice fac asta: îmi dau seama că este un stres pentru copil să vină în cabinetul psihologic și să știe că urmează să povestească iar ce s-a întâmplat. Mulți dintre ei sunt bucuroși când terminăm. Până la urmă, nu este o întâlnire cu o prietenă de familie, este o întâlnire cu un specialist, o persoană străină care-i întreabă lucruri foarte intime și dureroase.
– Folosiți un anumit tip de teste, protocolul NICHD (International Evidence-Based Investigative Interviewing of Children) pe care îl aplică și polițiștii de la Biroul de Agresiuni Sexuale, și unii procurori?
– Este preluat de la americani. Pur și simplu l-am tradus la un moment dat în română, le-am cerut autorilor acordul, și am învățat să-l aplic. Cumva furăm de la cum au evoluat cei din afară. Îl folosesc în special cu copiii de vârstă mai mică. Protocolul are întrebări clare, etape de interviu pe care trebuie să le urmezi și obiective pe care trebuie să le atingi. Scopul lui este să diminueze cât se poate de mult subiectivitatea celui care face audierea sau evaluarea, de a nu devia către întrebări sugestive sau către a-i sugera copilului anumite răspunsuri.
În astfel de situații, o temere des întâlnită a copiilor este că ei nu vor fi crezuți sau că vor fi pedepsiți/certați, dacă vor povesti lucrurile care li s-au întâmplat. Pentru că ei consideră că au luat parte la aceste situații, că a fost și contribuția lor.
Mai există un protocol preaudiere, care ajută copilul să înțeleagă cu cine stă de vorbă: că e psiholog, polițist sau judecător, de ce stă de vorbă, cum vor fi folosite informațiile. Anxietatea influențează mărturiile, prin simplul fapt că memoria începe să funcționeze diferit sub stres. Și, în cazurile astea, avem nevoie ca informațiile să fie cât mai corecte și precise. Pe baza lor, de fapt, se construiește un proces.
Informațiile obținute la evaluare sunt cruciale pentru ca fapta să fie încadrată corespunzător
– Cum vedeți că unele infracțiuni sunt încadrate la act sexual cu un minor și nu la viol, iar unele instanțe au invocat „consimțământul” copilului sub 15 ani?
– Înțeleg cadrul juridic – clarificarea actelor care au fost făcute în prezența copilului sau cu copilul pentru încadrarea diferită. Agresiunea poate să varieze de la masturbare în prezența copilului până la vizionare de filme pornografice în prezența copilului, atingerea copilului până la penetrarea copilului.
Chiar și neatingerea corpului copilului poate să producă efecte psihologice puternice ca atunci când acesta este atins sau penetrat. Nu putem anticipa foarte clar care vor fi efectele pe termen mediu și lung ale agresiunilor sexuale, indiferent de forma lor, fie că implică atingerea corpului copilului sau nu.
Patricia Aramă:
În timpul evaluărilor solicit copilului și încerc să-l ajut să-mi povestească în termeni specifici ce anume s-a întâmplat. Copiii de vârstă mai mică pot spune: „m-a atins”, dar asta poate să însemne o mulțime de lucruri. Este necesar să clarificăm ce anume înseamnă o atingere. Dacă nu obții informațiile acestea, s-ar putea ca fapta să nu fie încadrată corespunzător.
– România are 15 anchetatori specializați pentru audierea copiilor abuzați sexual și mii de victime în fiecare an. Unde sunt psihologii specializați din structurile statului?
– Că sunt angajați direct sau externalizate serviciile, cred că e nevoie în primul rând de persoane specializate. E complet diferit să audiezi un adult și să audiezi un copil. Din câte știu, nu există vreun program la nivel de țară, de specializare pe domeniul acesta. Eu am făcut specializarea lucrând cu cazuri și documentându-mă personal. Chiar dacă ești specializat în lucrul cu copiii, în general, nu este același lucru. Cred că mai sunt încă cinci colegi specializați în București. Și la ei s-a produs prin cazuri concrete și din dorința de a-și face treaba cât mai bine.
Agresiunea sexuală este și emoțională, și fizică, și neglijență, este un cumul. Agresiune sexuală poate să însemne și că un copil asistă la scene sexuale în familie. Mulți copii – care au fost și victime – povestesc că își vedeau părinții dezbrăcați sau întreținând relații sexuale.
Agresorii – în majoritatea cazurilor sunt persoane apropiate de copii
– Cine sunt agresorii copiilor, de obicei?
– În majoritatea cazurilor, sunt persoane (de multe ori bărbați) din familie sau apropiați ai familiei, prieteni, vecini. Au fost situații în care tații sau unchii au fost agresorii. În majoritatea covârșitoare a cazurilor sunt persoane apropiate de copil. Contrar poate opiniei generale, agresiunea nu se produce la modul – copilul este tras într-un colț de un necunoscut și este agresat. Nu, el este în spațiul lui familial și familiar, cu persoanele în care are încredere.
– Cum reușește un agresor să manipuleze un copil astfel încât acesta să nu vorbească despre abuz decât foarte târziu, uneori abia la maturitate?
– Există un termen în literatura de specialitate – grooming – pentru modalitatea în care agresorul se apropie de copii. Treptat, oferindu-i cadouri, discutând, devenindu-i confident, jucându-se. Au fost situații în care copilul îmi descria că agresiunea a început ca o hârjoneală, ca un joc. După asta, bineînțeles, agresiunea se produce treptat, până când ușa se deschide complet și apoi apare confuzia la copil: „Este potrivit sau nu? Cum ar putea persoana aceasta să-mi facă rău, dacă eu am încredere în ea, dacă face parte din familie?”
– Asta poate duce la greutatea de a le mărturisi părinților – mai ales dacă îi vede pe aceștia prieten, rude cu agresorul?
– Confuzia este accentuată și de faptul că agresorii dau vina pe copii. Se întâmplă frecvent să spună: „De fapt, copilul a avut un comportament sexual față de mine” sau „copilul este nebun și s-a comportat în felul acesta”. La care se mai adaugă și temerea copilului că nu va fi crezut sau că va fi pedepsit sau că se va întâmpla ceva rău în familie.
Au fost situații în care copiii au fost înclinați sau chiar și-au schimbat afirmațiile conștientizând că vor fi conflicte în familie sau vor fi afectați adulții familie. Esențial este însă pentru ca un copil să vorbească să aibă un adult apropiat care este de partea lui, îl crede și îi va fi alături.
Mulți copii, victime ale agresiunilor sexuale, sunt neglijați de părinți
– Există un profil al victimelor copii, provin mai degrabă din medii vulnerabile sau este acesta un clișeu?
– Nu aș ști să fac o generalizare. Mulți copiii provin din familii cu situații financiare precare, cu abuz de alcool, mulți copii care trec prin agresiuni sexuale sunt și victime ale neglijenței, pentru că acolo nu există un adult care să-i monitorizeze și să fie atent ce se întâmplă cu copilul și cine este prin preajmă.
– Când un copil provine dintr-un astfel de mediu, care sunt șansele ca victima să fie recuperată? Cât de mult ajută serviciile sociale astfel de cazuri?
– Automat, în momentul în care apare această suspiciune de abuz, sunt anunțate Poliția și Protecția Copilului care, din câte știu, își face anchetele separat. Au fost cazuri de care eu știu în care copiii au fost preluați în sistem. În evaluările pe care le fac recomand includerea părinților într-un program de consiliere. Cred că unii – nu dintr-o rea intenție, ci pur și simplu dintr-o naivitate sau pentru că sunt prea ocupați – nu sesizează toate situațiile de risc și periculoase pentru copii. Că se pot face lucrurile mai bine de atât, cu siguranță, da.
Semnele și întrebările care pot identifica trauma unui copil
– Care sunt semnele îngrijorătoare la care adulții, părinții, ar putea fi atenți la copiii lor?
– Ținând cont că nu există un tablou specific, niște simptome care apar neapărat, orice schimbare poate avea drept cauză o agresiune sexuală. Dar o situație cu care m-am întâlnit frecvent, întrebându-i pe copii cum au ajuns să povestească, a fost că la un moment dat adultul i-a întrebat: „E ceva care te supără? E ceva care ți s-a întâmplat?”. Sunt întrebări minune care îi încurajează pe copii să vorbească.
Există anumite simptome pe care copiii le pot manifesta:
- coșmaruri – în care pot să apară direct agresorii sau coșmaruri cu conținut amenințător;
- o stare de frică, de alertă, de tensiune continuă;
- simptome psihosomatice – încep să se plângă de dureri de burtă, de amețeli, de greață – fără o cauză medicală;
- la copiii mici – până în 8-9 ani – stresul posttraumatic se poate manifesta în joc. Dacă părinții sunt atenți la cum se joacă, ce desenează copilul, pot să apară tematici legate de aspecte sexuale.
- Adolescenții încep să se retragă, să nu mai comunice, să apară simptome de anxietate sau de depresie. O adolescentă cu care am lucrat îmi spunea că, imediat după agresiunea care fusese extrem de violentă din partea unei persoane din familie, a avut ideație suicidară.
- Plaja de simptome este extrem de largă. Cred că partea comună este că se întâmplă o schimbare în copil și trebuie să întrebi: „ce ți se întâmplă?”.
– Care sunt recomandările pe care le faceți pentru copiii victime sau chiar pentru cei agresori?
– Pentru ambele, recomandările ar fi includerea într-un program terapeutic. Nu știu însă ce se întâmplă în mod real cu adolescenții care sunt agresori – dacă ei urmează un program. Intuiția mea este că nu. Dar studiile ne arată că minorii și adolescenții care agresează sexual este posibil ca și ei să fi fost victime ale agresiunilor sexuale. Este un cerc vicios care se repetă.
– Ce se întâmplă însă cu agresorul adult sau ce ar trebui să se întâmple?
– Știu că în afară, în SUA sau în Marea Britanie, sunt programe de intervenție pentru agresorii sexuali. Nu pentru a le schimba personalitatea – pentru că asta nu se poate face – dar cel puțin să dobândească mai multă responsabilitate asupra propriului comportament. Eu nu am informații dacă la noi se desfășoară astfel de programe.
Educația sexuală „sau oricum s-ar numi” ar putea ajuta la prevenție
– Există vreun mod prin care se poate face prevenție, în școli, prin cadrele didactice? Educația sexuală ar putea ajuta?
– Întâlnesc această sfială la părinți de a vorbi cu copiii lor despre aspecte sexuale, cred că se duc cu gândul la: „trebuie să-i explic copilului cum se întâmplă un act sexual”, ceea ce este fals.
Educația sexuală poate să însemne că minorul își cunoaște părțile corpului și clarifici cu el/ea cine are și cine nu are voie să pună mâna pe corpul lui/ei și în ce moment.
Mulți părinți nu au purtat aceste discuții cu copiii lor, alții le amână – pe ideea că este încă mic și nu trebuie să-l expună unor astfel de informații, dar până ajung să povestească, ei trec printr-o mulțime de situații periculoase în care pot fi abuzați. Probabil am putea începe de la nivel de părinți și cadre didactice, ore de educație sexuală sau de educație relațională în școli sau orice nume ar purta – ar fi bine-venite.
Intuiția mea este că situațiile de agresiuni sexuale sunt mult mai multe decât cele care ajung până la urmă la Poliție. Sunt multe trecute sub tăcere.
Din discuțiile pe care le-am purtat cu copiii și familiile lor, erau situații care începuseră cu ani în urmă. Adulți care neglijaseră niște semne de îngrijorare sau își spuseseră că nu e adevărat, că-și închipuie. Lucrurile se întâmplă sub nasul adulților.
– Sunt adulți care consideră că un copil de 3-4 ani, care trece printr-un abuz, nu ar avea nevoie de terapie, pentru că nu știe. Este aceasta o prejudecată periculoasă?
– Am întâlnit atitudinea asta, la modul că „este mic, hai să nu vorbim despre, să ne facem că nu s-a întâmplat și va uita”. La vârstele mici, copilul nu are dezvoltarea cognitivă necesară să conștientizeze ce s-a întâmplat, mai degrabă încep să apară simptome psihosomatice, dificultăți de a se concentra, apetit scăzut sau prea ridicat și, desigur, comportamente sexualizate.
Dar, de fapt, ce ne arată studiile și cercetările este că o mulțime de afecțiuni psihiatrice pot avea în istoric agresiuni sexuale. Unii copii s-ar putea să nu manifeste simptome la momentul evaluării sau imediat după situația de agresiune, ele s-ar putea să apară peste șase luni, peste un an sau peste câțiva ani buni.
Îmi vine în minte un caz cu care am lucrat, un copil de vârstă mică, nu manifestă simptome în momentul acesta, nici când am făcut evaluarea, e posibil să nu le manifeste în următoarele luni, dar e posibil să apară pe măsură ce crește, ce corpul i se dezvoltă și se dezvoltă cognitiv, pe măsură ce intră în relații de prietenie sau intime.