Medicii, în fața valului patru de COVID. „Când îți visezi pacienții noaptea”

Toți cei opt medici care au răspuns ziarului la întrebarea: „cum reușiți să vă adunați la finalul unei ture în spital?” au spus că nu poate exista o detașare totală de pacienții și situația din spital. Nu acum, când unii dintre ei trebuie să decidă ce pacienți primesc șansa la viața într-un pat la ATI. 

Cu toate astea, acasă îi așteaptă copiii, familiile, animalele de companie, cărțile sau pur și simplu orele de somn.

Ana Maria Iancu, 40 de ani, medic specialist boli infecțioase: „Spitalul nu este funcțional, după incendiu”

După incendiul de la Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța, dr. Ana Maria Iancu a fost detașată la Spitalul Modular. S-a făcut medic din dorința de a face bine, povestește într-o seară la telefon. 

La întrebarea cum reușește să se detașeze la finalul programului este greu să găsească un răspuns imediat. „E o întrebare amuzantă, nu există astfel de momente, cu atât mai mult vizavi de ceea ce s-a întâmplat cu spitalul nostru și ce implicații profesionale sunt asupra personalului acestui spital”, explică ea. 

În urma incendiului care a dus la moartea a 11 pacienți, spitalul nu mai este funcțional. O parte din cadrele medicale au rămas fără loc de muncă, iar altele au fost detașate în alte spitale. 

„Când te duci acasă, nu există o deconectare completă”

„Problema e că detașarea se face pentru o lună, nu știm ce se va întâmpla de la lună la lună. Atât timp cât va fi nevoie de suportul pacienților cu COVID vom avea o oarecare activitate. Ulterior, suntem în situația de a nu mai putea desfășura activitate medicală”, spune dr. Iancu. 

Nu ești medic doar când porți halatul și combinezonul la spital. Ești medic mereu, spune Ana Maria Iancu. 

Când te duci acasă nu poate exista o deconectare completă de problemele de la spital. În sensul că încerci să găsești în continuare soluții, când ai pacienți care continuă să evolueze nefavorabil. Mersul acasă nu înseamnă ruperea de problemele medicale.

Dr. Ana Maria Iancu:

Asta înseamnă multe discuții cu colegii, la telefon și pe diverse grupuri. „Profesia asta medicală presupune mai mult decât activitatea din spital, am stat și peste program, am stat cât a fost nevoie, astfel încât în momentul în care ai plecat din spital să găsești o oarecare liniște sau un echilibru față de pacient până în ziua următoare când urmează să-l revezi”, explică ea.

Acest echilibru fragil o ajută ca odată ajunsă acasă să poată îmbracă și celelalte roluri: „Acasă fiecare are familie, are copii, apar alte necesități pe care trebuie să le acoperi”. 

„Copilul îmi dă puțină energie pozitivă”

„Mă echilibrează să ascult muzică în drum spre spital, încerc să găsesc aşa puțină bună dispoziție. Sau să-mi iau copilul de la grădiniță, pe care îl văd plin de entuziasm și detașat de orice probleme, îmi dă puțină energie pozitivă”, povestește medicul.

În prezența copiilor conștientizează „că viața are mai multe părți”. 

„A existat un dezechilibru emoțional și lacrimi pentru pacienții pierduți”

Povestește cât este de dificil să interacționezi cu pacienții care nu cred în virus. Îi tratează pe toți cu empatie și înțelegere, pentru că „meseria de medic nu înseamnă ceva mecanic, implică și o latură umană”.

În ultimul an și jumătate, și ea, și alți medici au avut nevoie de sprijin psihologic. 

„Am avut nevoie de colegii psihologi din spital pentru noi, mai ales la început când nu se cunoașteau informații foarte multe, nici posibilitățile de tratament nu erau cele de acum, totul era ceva nou pentru toată lumea. A existat un dezechilibru emoțional și lacrimi pentru pacienții pierduți și tot felul de trăiri.”

Ana Maria Mocanu, 32 de ani, specialist ATI la Spitalul Colţea: „Şi când eşti un pic mai fericit, că ai obţinut ceva, moare în faţa ta”

„Te lupţi pentru un om, şi tragi, şi îl pui să stea în toate poziţiile sperând că o să respire mai bine. Şi când eşti un pic mai fericit, că ai obţinut ceva, moare în faţa ta. Cam aşa fac eu faţă stresului. Adică cu greu”, spune Ana Maria Mocanu, specialistă în terapie intensivă la Spitalul Colţea. 

La 32 de ani, Ana Maria Mocanu a trăit pandemia din patru spitale. În trei a fost medic de terapie intensivă, la „Balş” a fost pacientă. Exact acum un an a făcut o formă severă de COVID. S-a infectat de la un pacient al său, testat iniţial negativ la triaj la Spitalul de Urgenţă „Sf. Pantelimon”. 

Ana Maria a stat două săptămâni pe oxigen la „Balş”, după care s-a luptat luni de zile cu simptomele COVID de lungă durată. Avea tulburări de memorie, obosea imediat. La trei ore după ce se trezea, trebuia să se culce din nou. Şi-a dat demisia de la „Sf. Pantelimon”, fiindcă nu mai putea funcţiona ca medic.

Când îţi visezi pacienţii noaptea

După ce s-a recuperat complet, în februarie, s-a întors în tranşee, întâi la „Victor Babeş”, apoi la Colţea.

Eu am vrut să mă fac doctor şi-atât. Şi a însemnat acolo, la un moment dat, că sunt înrolabilă în caz de război. Şi atunci nu am niciun fel de teamă că e COVID, că e plan alb, roşu, război sau nu. E meseria pe care mi-am ales-o. 

Dr. Ana Maria Mocanu:

Crede că experienţa ei cu boala o ajută acum să-şi înţeleagă mai bine pacienţii. „Înţeleg foarte clar ce simt oamenii ăia. Cât de tare îi doare să respire, cât de tare îi doare fiecare deget, fiecare unghie.”

Ca medic, nu prea ştie să lase munca în spital. O ia cu ea acasă. „E foarte greu când îţi visezi pacienţii noaptea. Sau stai acasă şi-ţi faci scheme posibile şi imposibile de cum ai putea să-i ajuţi”.

Sportul, cel mai important mijloc de descărcare

Ca să facă faţă stresului sau „stării dubioase cu care vin de la spital”, apelează la sport şi somn. Aleargă des şi, când are timp, se duce la înot. 

„Dorm foarte mult. Timpul meu liber se petrece dormind. Şi alerg. Noaptea e cel mai simplu să alerg. Nu e nimeni pe stradă. Am un prieten foarte bun care locuieşte pe lângă mine, cu care mă mai antamez. Că soţul meu nu prea doreşte să alerge. Dacă nu, singură, cu căştile în urechi. E cel mai bun remediu”.

Un alt mecanism de eliberare e lectura. „Dacă vorbeam acum un an, de exemplu, îţi spuneam că eu nu am mai citit o carte de beletristică de 5 ani”, mărturiseşte. „Tot ce citeam erau articole, ghiduri, cărţi de medicină.”

Dar în starea de urgenţă a redescoperit ficţiunea. „Am mai oferit credite şi altor cărţi în afară de medicină şi face destul de bine la căpuţ”, spune Mocanu. 

Adrian Marinescu, 46 de ani, infecţionist Institutul „Balş”: „Pauzele sunt scurte şi nici nu-mi propun să fie mai mult, pentru că nu am când”

„Am reuşit până la urmă, o să-l mutăm în 12.” Așa răspunde la telefon, în loc de salut, infecţionistul Adrian Marinescu, de la „Balş”. Credea că vorbeşte cu un coleg despre un bolnav care trebuia mutat în alt salon. A fost în prima linie a pandemiei de la început, din februarie 2020. Acum, în valul 4, toate discuţiile lui sunt despre COVID. 

Pe lângă pacienţii din spital, curg prin telefon informaţii despre alte zeci de cazuri în fiecare săptămână. „Colegi de facultate, cunoştinţe de familie, toată lumea are în jur persoane infectate”.

Doarme câteva ore în fiecare zi, iar în restul timpului, „comunic în spital şi în afara spitalului cu persoane care s-au infectat”.

Ca să facă faţă stresului, face ce făcea şi înaintea pandemiei, când avea oricum programul încărcat de gărzi. Nişte ore de somn, o alimentaţie echilibrată, iar, între două apeluri telefonice, ia câte o pauză. Scurtă. Stă în tăcere sau ascultă puţină muzică. „Dar sunt perioade scurte şi nici nu-mi propun să fie mai mult, pentru că nu am când. Încerc să ajut pe cât mai mulţi”.

Diana Cimpoeşu, 53, medic-șef UPU-SMURD Iaşi: „Pur și simplu mă topesc”

„De o lună am sentimentul că nu mai reușesc să mă refac de la o zi la alta, pur și simplu mă topesc”, povestește într-o seară la telefon. E ora 20 și scrie un capitol de carte despre resuscitarea în COVID. 

Ultima lună a fost cea în care a avut sentimentul că s-a întors în urmă cu 20 de ani, dar și luna în care și-a pierdut tatăl. 

Astea sunt lucrurile pe care mi le-a adus în esență pandemia: mai multă muncă decât acum 20 de ani și mai mult efort de a transforma un nu în da decât am trăit vreodată.

Dr. Diana Cimpoeșu:

Găsește totuși puterea să facă o glumă – „am reîntinerit”. Își amintește că așa arăta și începutul ei la Urgențe în Iași: stătea în spital toată ziua și vorbea la telefon toată noaptea. 

Cele două familii 

Familia o ajută să meargă mai departe. Iar meseria i-a adus o a doua familie. Când vorbește despre echipa cu care lucrează le spune „ai mei”. Trăiește între ai ei de acasă și ai ei de la spital. Iar cea mai mare bucurie de peste zi este când vorbește la telefon cu fiul său, student la arhitectură în Londra. 

De Sfânta Parascheva a fost la Mitropolie, să se reculeagă. „M-a liniștit și m-a făcut să-mi dau seama că nu e chiar degeaba zbaterea asta.” 

Știe că nu e degeaba și cu fiecare mulțumesc pe care îl primește. „Toți cei care dau un telefon de mulțumire sau spun un cuvânt de mulțumire – astea sunt niște lucruri bune, pe mine chiar mă bucură”, explică medicul. 

Dorul de dans și planul de schi

Înainte de toată perioada asta, îi plăcea să danseze. Până când va putea să facă asta din nou, pregătește o escapadă la munte, unde măsoară liniștea pe pârtia de schi.

„Ne-am uitat la schi și la Revelion. Deci căutarea de locuri și de bilete pentru vacanța de iarnă e cea mai mare plăcere.”

Singurul moment care e complet al ei este înainte de somn. Când se roagă. „Mă duc la culcare cu o rugăciune pentru tatăl meu care nu mai este și pentru ai mei, să fie sănătoși.”

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro