Cum se străduiesc cei din țară să joace, pentru copiii lăsați în urmă, cel mai greu rol din lume: acela de părinte. Orfanii albi (III)

O mână de asistenți sociali, psihologi și educatori caută să le fie aproape copiilor și să joace, pe o scenă improvizată, cel mai greu rol din lume.

Cel mai mare succes: copiii să ajungă în familii

Ana-Maria Butnariu este asistentă socială la Complexul de Servicii Comunitare „Sf. Maria” Vălenii de Munte, Prahova, și a avut mult de muncă în această perioadă de pandemie.

A lucrat de acasă la zeci de dosare ale copiilor. Când copilul are nevoie de tine, vine să te îmbrățișeze sau să vorbească cu tine, dosarele trebuie să aștepte. Și în pandemie a fost un prilej să rezolve partea birocratică. Acum, lucrurile încep să revină ușor-ușor la normal, la cât de normal se poate într-un centru de plasament.

„Chiar am avut o ședință și vom putea permite din nou învoirile în familie, atâta timp cât condițiile de acasă permit. Vom începe cu cei mai mari întâi, că pentru ei a fost cel mai dificil. În plus, e greu și cu vizitele. Cum faci să nu lași părintele să-și îmbrățișeze copilul?”, spune la telefon asistenta socială. 

Recomandări

13 români, dați dispăruți în inundațiile din Spania, anunță MAE

Când am cunoscut-o, înainte de pandemie, era preocupată să finalizeze câteva dosare pentru reintegrarea copiilor în familii. Nu există reușită mai mare în profesia asta.

Prea puțini părinți care au plecat în străinătate își mai iau copiii din sistem

„Bucuria cea mai mare ca asistent social este atunci când preiei un caz de la zero, munca depusă cu copilul și cu familia pe un plan de reintegrare, urmând toți pașii și la sfârșit poți reintegra copilul în familie. Atunci nu cred că este bucurie mai mare pentru un asistent social. Când vezi că copilul și-a recăpătat părinții, părinții și-au recăpătat copilul și reiau viața de familie. Nu e un loc mai bun pentru un copil decât în familie”, spune femeia.

Și-a dat seama că are vocație pentru asistența socială încă din timpul liceului, când a desfășurat niște proiecte caritabile în cadrul parohiei. „Dar asistența socială nu înseamnă doar caritate. Nu înseamnă să îi dai peștele beneficiarului, ci să-l înveți să pescuiască, să se descurce singur”, ține să specifice.

Când echipa „Libertatea” a vizitat centrul de plasament, pe hol așteptau doi părinți, întorși din Germania de la cerșit, care își făcuseră o casă și voiau să-și ia copiii acasă. Astfel de cazuri se întâmplă rar, dar îți dau speranță, spune asistenta. Acesta a fost primul episod al seriei Libertății despre ”Orfanii albi”. 

Recomandări

Guvernul vrea să înlocuiască sobele tradiționale ale românilor cu pompe de căldură. „Costurile sunt enorme”, spun specialiștii

Ana-Maria Butnariu a mai avut recent un caz similar.

Mama care s-a bătut pentru puiul ei

„Am avut anul trecut un caz, mama plecată la muncă în Germania, a lăsat copiii în grija bunicii. Nu au fost supravegheați de ajuns și au ajuns la noi în sistem. Mama s-a luptat foarte mult să-și recapete copiii. Și-a închiriat o casă. Și-a luat un serviciu cu carte de muncă. A depus foarte multe eforturi și copiii au fost reintregați în familie”, povestește Ana-Maria.

Lucrul cu un copil din sistem care are părinții plecați este anevoioasă și reintegrarea înseamnă multă muncă. În cele mai multe cazuri însă, nici nu se mai poate pune problema unei familii reunite.

Majoritatea sunt practic părăsiți de părinți. Se obișnuiesc fără copii, își refac familia departe de țară, majoritatea au alte relații, alți copii în țările unde au plecat. E o foarte mare traumă. De aici provin și foarte multe probleme ale copiilor, în special tulburările lor de comportament.

Ana-Maria Butnariu, asistentă socială

”Deja este suferința acestor copii că sunt instituționalizați, că provin din centru. Sunt stigmatizați la școală, deja unora li se spune „căminiștii”, plus faptul că tu nu ai pe cineva în țară, mama fiind foarte departe de ei, sunt dublu traumatizați. Ca să-și arate furia de multe ori, să iasă și ei în evidență cu ceva, au aceste tulburări de comportament, în special delincvență”, spune femeia.

Recomandări

Câți bani au cheltuit principalii candidați la președinție pe Facebook și Instagram pentru promovare în precampania electorală

Nu e la mijloc doar depărtarea, ci și faptul că anterior părinții i-au neglijat sau chiar abuzat. Și uneori separarea e calea spre vindecare.

A încercat să-i învețe că toți sunt speciali

Într-un alt centru din Argeș, Roxana Oancea privește copiii care se joacă „frige!” E o obișnuință ca cei mici să ceară îmbrățișări, la finalul unui joc. Uneori, ziua de muncă a unui asistent social sau educator înseamnă sute de îmbrățișări pe zi.

Ca mamă temporară pentru mii de copii se simte mândră de fiecare dintre ei. „În 2014 am avut aici revedere cu copiii de la noi din centru și au venit foarte mulți, din Norvegia, Anglia și Spania. Sunt foarte mulțumită sufletește că din mâinile noastre au ieșit oameni serioși, oameni buni. Îmi place să lucrez cu copilul, am terminat un liceu pedagogic și munca mea are un rezultat care se vede în fiecare copil care pleacă de aici din centru. Sunt foarte bine și foarte mândră de ei”, spune femeia.

România a avut mereu o problemă cu “copiii nimănui”

În anii 80, când a intrat în sistem, la Complexul de Servicii pentru Copilul în Dificultate, Câmpulung, Argeș, erau 200 de fete. Acum mai sunt doar vreo 30 de copii și personalul are mai mult timp să se ocupe de fiecare.

În plus, până la finalul lui 2020, toate centrele de plasament clasice trebuie să se reorganizeze, potrivit directivelor europene, în centre de tip familial, cu copii puțini și o atmosferă care să semene mai mult cu cea de acasă. 

La centru au mai mulți copii cu părinții plecați în străinătate, cazuri în care reintegrarea nu a fost posibilă. Copiii sunt acum în pragul majoratului. A încercat să le fie mamă copiilor din centru, să le fie aproape.

„Este un al doilea abandon pentru acești copii, sentimentele le sunt frustrate. Au plecat în străinătate și și-au părăsit copiii în centre de plasament și inimile copiilor sunt frânte. Copilul își dorește să aibă alături părinții, dar părinții am fost noi, echipa de la centru”, povestește ea.

Greu de tot am reușit să depășim momentele dificile care poate uneori le-au marcat zilele, le-au marcat clipele, au avut activități în care poate dacă erau părinții lângă ei se desfășurau mai bine și aveau o evoluție mai bună. Dar au înțeles că mama este plecată și așa le-a fost drumul lor.

Roxana Oancea, asistent social:

Citește celelalte episoade din seria „Orfanii albi”:

Episodul 1: O mamă a cerșit patru ani în Germania ca să-și facă o casă și să-și ia copiii de la centrul de plasament

Episodul 2: Cum ajung copii părăsiți în România să-i înțeleagă și să-i ierte pe părinții plecați la muncă afară

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro