ComenteazăPregătirea pentru Spovedanie nu constă în a-ţi aminti, pe cât posibil, toate păcatele, eventual a le trece pe o listă, ci în a realiza o stare de concentrare şi seriozitate în rugăciune care să te facă să-ţi vezi păcatele ca şi când ar fi puse sub reflector. Dacă nu faci asta, înseamnă că nu vii în faţa duhovnicului cu „inima înfrântă şi smerită” şi cu sentimentul pocăinţei, ci doar cu un repertoriu de păcate, sau cu o minuţioasă disertaţie despre ele, scrie crestinortodox.ro.
Cum te pregătești pentru spovedanie. Numai că a-ţi cunoaşte păcatele încă nu înseamnă că te şi căieşti pentru ele. Este adevărat însă că Domnul primeşte mărturisirea păcatelor atunci când este sinceră, pornită din inimă, chiar dacă nu este însoţită de un puternic sentiment de căinţă. Totuşi, având „inima zdrobită”, dacă suferi şi îţi pare rău că ai păcătuit, înseamnă că ai adus lucrul cel mai de preţ cu care se poate veni la Spovedanie.
Cel mai bun remediu pentru a ne ameliora anemia sufletească este să ne pregătim pentru Spovedanie prin post, deoarece postul subţiază trupul, curmă starea de satisfacţie trupească şi sufletească, atât de păgflbitoare pentru viaţa duhovnicească; mai trebuie adăugate rugăciunile, meditaţiile asupra morţii, mai cu seamă în timpul nopţii, lecturile din Evanghelie, din „Vieţile sfinţilor”, din scrierile Sfinţilor Părinţi, intensificarea luptei cu sine, perseverarea în fapte bune.
Cum trebuie să vorbești la spovedanie
Nu trebuie să aştepţi să ţi se pună întrebări, spune singur ceea ce ai de spus. Mărturisirea păcatelor este prin ea însăşi o faptă de asceză şi de autocon-strângere. Trebuie să vorbeşti precis, fără să relativizezi sau să laşi în ceaţă păcatul, să-l învălui în locuri comune (de pildă, am păcătuit împotriva poruncii a şaptea). Este foarte greu ca atunci când te spovedeşti să nu fii tentat să te autojustifici, să încerci să-i demonstrezi duhovnicului că, chipurile, te-au împins spre păcat „împrejurările” sau să dai vina pe alte persoane. Acelea nu sunt decât forme de egoism, de pocăinţă superficială, care prefigurează persistenţa în păcat. Unii dau vina la Spovedanie pe slaba memorie, zicând că nu-şi mai amintesc păcatele. Ni se întâmplă într-adevăr să ne uităm cu uşurinţă greşelile, dar oare aceasta poate fi pusă doar pe seama slăbirii memoriei? Există cazuri în care ni s-a afectat dureros orgoliul sau, dimpotrivă, ne-a fost măgulit, am fost lăudaţi pentru succese etc; pe acestea de ce nu le uităm, de ce le ţinem minte ani de-a rândul? Tot ceea ce ne impresionează ţinem minte timp îndelungat, până în cele mai mici amănunte, iar, dacă ne uităm păcatele, ce altceva poate însemna decât că nu le dăm importanţă, că nu le luăm în serios?
Se poate considera că pocăinţa şi-a atins scopul atunci când penitentul se simte uşurat, curat, pătruns de o inefabilă bucurie, când păcatul i se pare tot atât de apăsător şi de insuportabil pe cât îi era de îndepărtată bucuria de-acum.
Căinţa nu ne va fi deplină dacă nu ne vom întrema lăuntric, dacă nu ne vom întări în hotărârea de a nu mai repeta păcatele pe care tocmai le-am mărturisit. întrebarea e cum se poate ajunge la aşa ceva? Pot oare să-mi promit mie însumi şi să-i promit şi duhovnicului că nu voi mai repeta păcatul? N-ar fi oare mai aproape de realitate dacă aş spune că sunt convins că păcatul se va repeta? Fiindcă oricine ştie, din experienţă, că după un timp te întorci la aceleaşi păcate. Observându-te an de an, nu constaţi nici o ameliorare; faci tm salt şi te pomeneşti de unde ai plecat. Ar fi teribil, dacă ar fi aşa. Dar din fericire nu este aşa. Nu există cazuri ca atunci când apare dorinţa sinceră de îndreptare, Spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine să nu producă în suflete binecuvântate transformări. Problema e că nu ne suntem nouă înşine judecători, omul nu se poate judeca pe sine corect, dacă a devenit mai bun sau mai rău, deoarece atât el, judecătorul, cât şi faptele pe care le judecă sunt mărimi variabile. O exagerată autoexigenţă, o luciditate duhovnicească în exces, acutizarea spaimei de păcat pot crea iluzia că păcatele ţi s-au înmulţit şi că s-au consolidat. Ele vor fi rămas aceleaşi, poate că s-au şi diminuat, dar le văzusem mai înainte altfel. în plus, Dumnezeu, prin voinţa sa pronietoare, ne închide deseori ochii, ca să nu ne vedem succesele, apărându-ne în felul acesta de cel mai cumplit păcat: trufia şi setea de mărire.
Deseori se poate întâmpla ca păcatul să persiste, dar dacă ne spovedim şi ne împărtăşim mai des, i se slăbesc şi i se dislocă rădăcinile. Oare lupta cu păcatul, suferinţa provocată de păcat nu înseamnă tot un pogres, un pas înainte? „Să nu-ţi fie frică – spunea Sfântul Ioan Scărarul – chiar dacă ai căzut în fiecare zi, dar nu te-ai îndepărtat de căile Domnului; poartă-te cu bărbăţie, şi îngerul păzitor va ţine seama de răbdarea ta.” Dacă sentimentul despovărării şi al renaşterii nu se face simţit, trebuie să ai forţa de a reveni la spovadă, pentru ca, în cele din urmă, să-ţi eliberezi sufletul de întinăciune, să-l speli cu lacrimi de funingine şi murdărie. Cine tinde spre aceasta reuşeşte întotdeauna. Să nu ne revendicăm însă succesele ca fiind ale noastre, ţinând seama doar de forţele şi strădaniile noastre. Ar însemna să pierdem tot ce am agonisit!