ComenteazăDe la începutul războiului din Ucraina, 24 februarie, aproape 100.000 de ucraineni ajunși aici s-au stabilit în România. Mulți dintre aceștia continuă să lucreze remote, online, pentru companii din Ucraina. E și cazul IT-iștilor.
Aproape o șesime din forța de muncă din IT-ul ucrainean (14%) a plecat din țară de la invazia rusă. Iar 5,7% dintre IT-iști s-au stabilit aproape, în România. Țara noastră ocupă locul 3 în top, după Polonia și Portugalia.
Datele au fost furnizate de statul ucrainean și implicau primele 3 luni de la declanșarea războiului.
Printre firmele cu mulți angajați este și SoftServe din Lviv, vestul Ucrainei. Este o companie de outsourcing care angajează peste 13.000 de oameni în toate colțurile lumii.
De la începutul războiului, SoftServe a început să cerceteze piețe noi și oportunități de mutare pentru a reduce riscurile. Inclusiv în România. Pentru moment, 25 de angajați ucraineni SoftServe locuiesc în România, însă compania își propune ca până la finalul anului să angajeze 350 de specialiști IT români și până în 2050 peste 800. Dacă lucrurile merg bine.
Iryna și Mihail au rămas aici
Iryna Yetskalo și Mihail Vasko sunt doi dintre angajații firmei care s-au stabilit în țara noastră. Ea este corporate functions specialist, manager IT. Lucra în Kiev și s-a refugiat în România la începutul războiului. Acum, ea locuiește în Timișoara.
Pe lângă munca pe care o face de acasă, se implică activ în comunitatea de ucraineni, în special de copii.
Mihail este project manager. Venit din Cernăuți, a părăsit Ucraina cu o zi înainte de începerea invaziei, refugiindu-se cu familia în Iași. Cultural, el s-a considerat mereu apropiat de România, cunoscând țara foarte bine ca turist și având și experiență de muncă într-o companie de IT românească.
Acum, el lucrează pentru SoftServe și se ocupă cu cercetarea pieței de muncă în vederea extinderii firmei.
Libertatea a stat de vorbă cu cei doi.
„Avem grup de Telegram, suntem circa 700 la Timișoara, dar mai vin!”
– Iryna, cum a fost adaptarea la început în România?
– Eu am ajuns singură în România, venind prin Moldova, și am mers direct la Timișoara, acolo cunoșteam pe cineva. A fost un mare avantaj să am un cunoscut familiar cu sistemul românesc, mi-a explicat de la început cum funcționează administrația publică, sistemul de sănătate, educația. Inițial, planul meu era sa tranzitez România, în drum spre Portugalia sau Lituania, acolo unde cunoșteam mai mulți oameni. Cu toate acestea, am fost așa de impresionată de bunătatea românilor și ajutorul acordat de primărie, încât am decis că voi rămâne aici.
Nevoile mele de bază erau îndeplinite, ceea ce mi-a permis să mă pot concentra să contribui la comunitate, să aduc oportunități pentru ceilalți refugiați din Timișoara.
– În ce fel ai început să aduci oportunități pentru ceilalți refugiați din Timișoara?
– În Ucraina am fondat School Navigator, un serviciu online pentru selectarea școlilor, grădinițelor și activităților extrașcolare pentru copiii din toată lumea. Când a început invazia, deja lucram împreună cu SoftServe pentru dezvoltarea platformei și am continuat munca la 3 săptămâni după (n.r. – începutul invaziei). Experiența în educație și cercetare s-a dovedit valoroasă când, cu susținerea Fundației Județene pentru Tineret Timiș (FJTT) și a primăriei, am creat un spațiu sigur pentru copii ucraineni. Din 19 mai, acest spațiu funcționează. Peste 50 de copii se pot juca și interacționa în siguranță. În plus, așa am creat și 4 locuri de muncă pentru refugiați.
– Ce obstacole ai întâlnit ca refugiat în România?
– Când lucram la un proiect, înființarea unei școli private în ucraineană în Timișoara, colega mea căuta organizații dornice să ofere ajutor. Cantitatea nu era o problemă, ele existau din abundență, însă toate aveau aceeași problemă – comunicarea.
Donațiile sunt PR până la urmă, dar nu consider că asta e neapărat ceva rău – CSR-ul (responsabilitatea socială corporatistă, n.red.) e parte din cultura afacerilor. Fiecare vrea să iasă în evidență, dar această competiție îi face să uite, de fapt, de refugiați, care au devenit confuzi și copleșiți. Românii au multe resurse, însă e important să înțelegem ce vor refugiații cu adevărat, să continue să-și ajute familiile din Ucraina și armata. Ca să rezolvăm asta, am plasat coduri QR prin Timișoara cu link către un grup de Telegram pentru refugiați – până acum suntem cam 700, dar vin oameni noi în fiecare zi. Pe acel grup avem un ghid pentru nou-veniții în țară, dar discutăm și nevoile, și felurile în care ne putem ajuta unii pe alții.
– Și care au fost rezultatele comunității?
– Acum o lună, părinții au început să vorbească despre nevoia de școlarizare: am săpat puțin și am aflat că o parte mică vrea să rămână în România, cei mai mulți vor să continue educația în Ucraina, în limba ucraineană. Acum, alături de echipa de la spațiul pentru copii, pregătim o școală cu lecții, profesori, cursuri nonformale precum educație financiară, inteligență emoțională, management de proiect, totul în ucraineană. Proiectul s-a extins și acum primesc mesaje de la părinți din alte țări care vor să-și înscrie copiii la școala din Timișoara, online.
Acum vorbim cu oameni de peste tot, ajutându-i să organizeze deschiderea propriilor școli. În plus, pentru că am început să vedem clar nevoile concetățenilor noștri, lucrăm acum la platforma Timișoara pentru Ucraina, să ajutăm oamenii cu înscrierea la evenimente, accesarea serviciilor statului și alte nevoi.
– Un mesaj?
– Conectează-ți nevoia cu talentul. Și vreau neapărat să le mulțumesc românilor, nu am mai simțit atâta susținere în viața mea! Te rog să incluzi asta!
Un bilețel pe mașină: „România e cu voi!”
Mihail spune că ucrainenii nu știu, în general, multe lucruri despre România. Și că vrea să întoarcă sprijinul prin locuri de muncă oferite celor de aici.
– Pentru tine cum a fost venirea în România?
– Mihail: Povestea mea e puțin mai diferită decât a altora, eu deja cunoșteam România destul de bine ca turist, fiind din Cernăuți, și cu o zi înainte să înceapă războiul, eu și familia mea ne-am întrebat cum ar fi să plecăm câteva zile din țară. Am evitat cozile și stresul și am stat într-un hotel din Suceava până un fost coleg de la firma românească la care am lucrat înainte mi-a oferit apartamentul lui. Așa am ajuns în Iași. Deși am venit ca turist inițial, toată lumea era foarte deschisă, cineva mi-a lăsat și un bilețel pe parbrizul mașinii cu „România e cu voi!”.
România e o țară bună, dar nu e ținta emigranților ucraineni. În general, în Ucraina nu se știu prea multe despre România, în afară că e vecină cu noi.
– Ai resimțit obstacole în procesul de refugiere?
– În Iași avem un grup de Telegram cu aproximativ 1.300 de refugiați, unde ne ajutăm cu tot felul de informații, inclusiv unde se găsește ceai negru. Mai avem și programe de la Crucea Roșie sau ONU care ajută sau programul 50/20 pentru închirierea apartamentelor. Totuși, puținele probleme de care am dat au fost legate de procedurile neclare ale statului român, avem guverne destul de similare. Procedurile pentru viză, război, educație spre exemplu, dar acum, după mai mult de 6 luni, autoritățile s-au adaptat și e un proces mult mai clar cum se obține statutul de protecție temporară.
– Simți diferențe între industria tech din Ucraina și cea din România? Dacă da, care?
– Eu lucrez în IT de mai bine de 14 ani și înainte să lucrez pentru SoftServe am fost angajat de acasă la o firmă românească, deci pot spune că sunt familiar cu cultura de muncă în ambele țări. Cele două sunt destul de similare, însă diferă mult cu altele, precum în America Latină, de exemplu.
Românii și ucrainenii sunt oameni foarte muncitori și știu cum să-și comunice nevoile. Au și sentimentul că munca le aparține lor, ca și cum chiar firma e a lor, deci sunt mereu dornici să-și îmbunătățească aptitudinile.
Ca o companie care și-a început afacerea în Ucraina, este mult mai ușor să lucrezi cu oameni cu aceleași obiceiuri de muncă.
– Cum vezi viitorul vostru în România?
– Piața e competitivă, dar asta e foarte bine. Pe lângă cele peste 800 de locuri de muncă pe care ne propunem să le creăm pentru români, vom începe să recrutăm interni din universități, ca după aceea să le oferim locuri de muncă permanente. Am avut și o tentativă de centralizare a angajaților în București, când Country Managerul s-a oferit să închirieze spații de coworking. Acum însă se vorbește să facem demersurile necesare să rămânem în România și să schimbăm contractul de muncă și să începem să plătim taxe pe venit. Sper ca războiul să se termine curând și cei de acasă să fie în siguranță, dar sunt convins că și după război vom continua colaborarea cu România. Vreau să rămân aici și să fac și eu ceva bun pentru România prin a le da oamenilor locuri de muncă.
– Ce mesaj vrei să le transmiți românilor?
– Nu e ceva obișnuit să dau un interviu, vă mulțumesc tuturor românilor. După victoria Ucrainei, toată lumea din România e binevenită în Ucraina!