6 comentariiÎntr-un editorial publicat miercuri pe site-ul Spotmedia, jurnalista Ioana Ene Dogioiu a dezvăluit că în anii ‘90 a fost victima unei tentative de viol comise de Gavril Iosif Chiuzbaian, pe atunci ministru al justiției.
Gavril Iosif Chiuzbaian era ministru PUNR în guvernul PDSR-PUNR condus de Nicolae Văcăroiu. Chiuzbaian s-a retras din politică după 1996 și a murit în 2014.
Contactată de Libertatea, editoarea site-ului Spotmedia a vorbit despre consecințele nocive ale educației misogine, dar și despre necesitatea „unui amplu fenomen #MeToo și în România”.
„Avem o societate educată misogin”
Libertatea: Ați scris un text în care vorbiți despre o societate care protejează agresorii și acuză victimele. De ce credeți că se întâmplă acest lucru chiar și în 2022?
Ioana Ene Dogioiu: Explicația cea mai simplă este, în principiu, și cea mai corectă. Este vorba despre o educație care se perpetuează de foarte multă vreme. Avem o societate educată misogin. N-am mai văzut de mult un manual școlar, dar știu că în Abecedarele mai vechi, tata mergea la fabrică, era doctor, era inginer, iar mama spăla vase, mama călca. Femeia era asociată cu muncile casnice, nu cu muncile intelectuale.
Apoi, este vorba despre educația religioasă, educația ortodoxă foarte răspândită în România, în care femeia este păcătoasă, vinovată by default.
Evenimentele lunare prin care trece sunt o pedeapsă, nașterea în dureri este o pedeapsă. La slujba de căsătorie i se spune foarte clar nu doar că trebuie să se supună, dar și că trebuie să se teamă de bărbat. Femeia continuă să fie o vinovată pedepsită. Lucrurile astea se perpetuează.
Uneori, mesajul mamelor este: „Nu spune nimic, taci din gură că te faci de râs”
– Cred că e important de punctat că se perpetuează și prin educația primită acasă.
– Da, și că acest tip de misoginism din educație nu este doar al bărbaților – bărbații sunt beneficiarii lui –, ci este și al femeilor. Câte femei nu auzim că-și pedepsesc fetele care li se plâng de agresiuni sexuale? Sau care le spun: „Nu spune nimic, taci din gură că te faci de râs”? Din această educație vin mai multe frici: frica de a nu fi crezută, de a fi considerată o mincinoasă. Mai e și teama că, și dacă vei fi crezută, vei fi făcută părtașă la vină: „Lasă, mă, că a făcut și ea ceva, o fi ridicat și ea fusta, cine știe ce o fi spus la spovedanie de i-o fi provocat cine știe ce fantezii, lasă că n-a spus «nu» din prima”.
– Frica și rușinea victimelor sunt justificate tocmai de astfel de reacții de blamare a victimei, nu?
– Absolut, asta vedem în jur. Și atunci e o socoteală simplă, psihologică, pe care victima o face: și așa am îndurat toată această suferință, durere, umilință, să-mi mai asum încă una?
„O prietenă mi-a spus că a trăit același lucru cu un senator”
– Cum vi se pare că se raportează politicienii la cazurile de abuzuri sexuale?
– Reacția politică nu mi se pare suficient de fermă în astfel de cazuri. Și să nu uităm că sunt și printre politicieni oameni care fac același lucru, sunt și printre profesori oameni care fac același lucru.
Cel care a încercat să mă agreseze sexual pe mine era ministru, ditamai personajul reprezentativ. O prietenă mi-a spus că a trăit același lucru, tot mai demult, tot în prima tinerețe, cu un senator al României. Deci este foarte extinsă această poveste. Sunt foarte multe femei care au trecut prin așa ceva și sunt foarte multe femei care au tăcut.
„Mirosul de aftershave al ministrului nu l-am putut scoate din nări, era fixat în creier”
– Nu ați vorbit public despre agresiune până azi, dar ați împărtășit prietenilor, apropiaților?
– Nu am vorbit cu nimeni. Pentru că, pe de-o parte, detest compasiunea sau mila, e un sentiment care îmi displace, mă face să mă simt inconfortabil. Nu am vrut să-mi plângă nimeni de milă. Agresiunea nici nu a fost consumată, a fost la nivel de tentativă.
Pe de altă parte, știam că nu am ce să obțin. Dacă aș fi vorbit, ce ar fi urmat? Cu siguranță, ministrul Chiuzbaian ar fi negat, că doar nu era să recunoască. Nu aveam speranțe că secretara ar fi vorbit, plus că femeia în mod cinstit nu a văzut mare lucru – în momentul în care ea a deschis ușa, el m-a împins afară.
Existau două variante. Oamenii ar fi zis: „Ia uite-o și pe puștoaica asta tinerică de la Timișoara, vrea să facă și ea o carieră, să-i fie cunoscut numele”. Or: „Te-ai dus și tu îmbrăcată în fustă scurtă în biroul ministrului…”. Trebuie să ne aducem aminte că era vorba de anii ‘90, societatea era cu totul altfel construită. Atunci nu aveam nicio șansă.
Îmi aduc foarte bine aminte cum eram îmbrăcată, aveam pantaloni. E foarte ciudat cum se fixează pe memorie… Săptămâni întregi am avut în nas mirosul de aftershave al ministrului, nu l-am putut scoate din nări, era fixat în creier.
„Le-am povestit incidentul soțului și fiicei mele adulte”
– Ați avut nevoie de terapie după acel moment?
– Nu, n-am ajuns până acolo. Până la urmă, lucrurile s-au așezat, viața mea a evoluat bine și profesional, și personal. Repet, infracțiunea nu a fost consumată. Însă mărturisesc că atunci când, peste ani, un ministru al justiției m-a invitat la o discuție informală, prima mea reacție, instinctivă, a fost de crispare, de spaimă. Știți cum a dispărut? Prin faptul că Ministerul Justiției nu mai este în clădirea în care era în 1995.
– Înainte să publicați textul de pe Spotmedia, ați stat de vorbă cu familia? Le-ați explicat lucrurile?
– Soțul meu știa incidentul, i l-am povestit când am primit invitația la discuția informală. La fel și fiicei mele adulte. Băieții încă n-au acces la textele mele, iar părinții mei au decedat. Poate că ăsta este și unul dintre motivele pentru care am dezvăluit acum – probabil că dacă ei ar mai fi fost în viață s-ar fi creat o discuție despre momentul acela.
„E nevoie și în România de un fenomen amplu #MeToo”
– Vorbiți în text și despre „ridicarea prezumției de vinovăție care le amuțește pe femei”. Cum putem face asta?
– Foarte, foarte greu. Educația este cea mai importantă, foarte importantă este educația sexuală. Eu sunt pentru introducerea ei de la clase mici, sigur, cu un conținut adaptat, care să le fie accesibil copiilor. Copiii bine educați la școală, care au contact cu modelul corect, ajung să privească cu ochi critici chiar și unele chestiuni care se întâmplă în casele lor.
E nevoie de multă educație, de multă educație media, e nevoie de foarte mult curaj din partea femeilor. Acum se poate vorbi mult mai mult decât în anii ‘90, lucrurile astea nu mai trebuie ținute sub tăcere, sub rușine.
Cred că e nevoie și în România de un fenomen amplu #MeToo, pentru că vocile singulare – o femeie care acuză un preot – nu au un impact la fel de puternic. Dar dacă se ridică în societate un val de voci care își spun povestea și care dau dovadă de curaj, oferă curaj și altora. Și până la urmă, ceva se va schimba.
Asta nu înseamnă că vom eradica vreodată acest fenomen, abuzul și hărțuirea sexuală există și în cele mai civilizate societăți din lume. Ele nu pot fi eradicate, dar e vorba de proporții și de reacția victimei și a societății, care se potențează reciproc.
Ce a scris în articol
„Fac o dezvăluire extrem de incomodă pentru mine. În 1995, am fost victima unei tentative de viol comise de ministrul de atunci al justiției, Iosif Gavril Chiuzbaian, în biroul său de ministru”, a scris Ioana Ene Dogioiu într-un text intitulat „Preotul, procurorul, ministrul. Imensa singurătate a femeii. Și eu!”.
Ioana Ene Dogioiu era o tânără jurnalistă angajată la Radio Timișoara, postură din care trebuia să-l intervieveze pe ministrul Chiuzbaian, pe atunci membru PUNR, partid aflat la guvernare alături de PDSR, actualul PSD.
„Ministrul mi-a spus că nu mai are chef de interviu, dar vrea să îmi povestească despre singurătatea motanului său care nu mai are parteneră. M-am ridicat să plec, m-a prins, m-a blocat, a început să mă lingă pe gât și să mă pipăie. Norocul meu a fost intrarea intempestivă a secretarei, care nici acum nu știu dacă a intervenit întâmplător sau m-a auzit țipând din spatele ușilor capitonate. Mi-a dat drumul, mi-am smuls haina și am fugit din birou, pe scări, pe stradă, până spre intersecția cu Calea Victoriei”, a povestit jurnalista, care lucrează în presă de peste trei decenii.
Cazul Visarion Alexa
Editorialul semnat de jurnalista Ioana Ene Dogioiu pornește de la cazul cunoscutului preot Visarion Alexa, care a fost plasat sub control judiciar, după ce a fost acuzat de agresiune sexuală. În ciuda stenogramelor, în care preotul recunoaște că a atins victima în zonele intime, au existat și oameni care au sărit în apărarea lui Alexa și au blamat victima. Unii dintre ei, precum preotul Tănăsescu, au revenit și au condamnat atitudinea preotului Alexa, după ce au văzut stenogramele.
Un alt ministru din Guvernul Văcăroiu a demisionat după un scandal sexual
Chiuzbaian nu e singurul ministru din Guvernul Văcăroiu implicat într-un episod care viza o agresiune sexuală. Scriitorul Petre Sălcudeanu a devenit ministrul culturii în august 1993, dar, potrivit presei din acea vreme, a demisionat după câteva luni, în noiembrie, după ce a fost reclamat la poliție de o funcționară pentru comportament indecent: avansuri și un prohab deschis, după cum scrie Hotnews. În urma scandalului, Sălcudeanu și-a dat demisia.