ComenteazăTot felul de moftangii, cocotati pe o craca de interes ori de demnitate publica, atunci cand vad (aud) ceva ce nu le convine in mass-media, decreteaza „silenzio stampa”. Ca sunt vremelnici sefi printr-un stufos parlament, ca sunt jupani prin sport, ca sunt regizori sau directori de teatre, ca sunt la varf prin Piata Victoriei sau prin Deal, cum ceva din ziare nu le place – din acele ziare care se respecta si nu le canta doar in struna – declara embargou. Ultima isprava de acest gen ii apartine unui fost arbitru de fotbal (Ion Craciunescu il cheama) care – dupa o mazilire de cativa ani, in care a tocit treptele redactiilor ca sa-l exprime – o data recocotat in functie, a interzis subalternilor dialogul cu gazetarii.
Si politicienii, si guvernantii, si toti ceilalti sefi si sefuti de institutii cu adresabilitate publica, uita o chestie elementara: fara presa, fara comunicare prin intermediul ei, nimic nu e. Sau, cel mult, e la genunchiul broastei. Teatrele ar fi goale. La fel, stadioanele. Parlamentarii ar vorbi de unii singuri sau i-ar auzi doar soacrele. Mesajele guvernantilor n-ar ajunge la contribuabili. „Silenzio stampa”? Dar daca viceversa? Daca „stampa” nu ar trage de maneca acel sef-sefut, ci l-ar ignora pur si simplu? Ar mai exista el? Cam prea multe personaje – de la inalti demnitari, la mingicari si vedete facute prin inginerie de sunet – cred ca ele fac vreo favoare presei in ansamblul ei. Cand, de fapt, e invers.