ComenteazăDe atunci, în fiecare an, timp de 43 de ani, a venit să se întâlnească cu cei cinci doctori care în noaptea de 4 spre 5 martie 1977 au făcut totul pentru a-i da o şansă la viaţă. Astăzi, dintre cei cinci, doar unul mai trăieşte.
„A căzut
blocul Scala”
În 1977, Monica Pop era studentă la medicină. Pe 4 martie, la ora 21:22, se afla într-un troleibuz în drum spre casă, când i-a atras atenţia ceva pe fereastră.
„Eram lângă
un părculeţ, erau nişte pomişori subţiri. La un moment dat s-a aplecat un
pomişor la 90 de grade. Am zis că a fost o iluzie optică. Au căzut captatorii
şi conductorul a zis să coborâm. Am văzut cărămizi pe jos şi apoi un horn de la
casă. Am zis că o fi mai serios, dar nu mi-am imaginat că era aşa. Nici vorbă”,
povesteşte acum doctorul.
A ajuns acasă,
unde a văzut ceva pagube, dar nimic îngrijorător. S-a urcat într-un taxi,
alături de alţi necunoscuţi, şi a cerut să fie dusă la spitalul unde lucra.
„Şoferul
mi-a zis că nu putem să o luăm prin centru, că a căzut blocul Scala. E, a căzut
blocul Scala. Nu mi-am imaginat că putea fi adevărat. Mai exagerează fiecare,
mai adaugă ceva”, a crezut atunci Monica Pop.
Nu era însă nicio exagerare. Din bloc nu mai rămăsese decât moloz. Sub el era îngropată Ioana Ionescu.
S-a prăbuşit
11 etaje
Ioana Ionescu avea pe atunci doar 25 de ani. Locuia în blocul Scala la etajul 11 şi avea doi unchi care locuiau câteva etaje mai jos. La ora la care s-a produs cutremurul era în duş. Nu a apucat decât să pună un halat pe ea şi se se adăpostească sub un prag. S-a prăbuşit în gol, pe uşă.
„Şansa a
fost că am căzut cumva pe burtă şi atunci am avut posibilitatea să respir. Dacă
eram cu faţa în sus, mă astupa molozul şi nu puteam să respir”, ne
povesteşte ea acum.
A stat cam patru ore sub dărâmături, înainte de a fi găsită de salvatori. A fost foarte norocoasă. Dintr-un bloc cu 80 de apartamente, doar câteva persoane au scăpat cu viaţă.
„A venit armata,
a început să scoată supravieţuitori. Eram undeva dedesubt. Din toată Scala, 6
persoane. Din tot blocul. Erau 80 de apartamente şi n-au supravieţuit decât
şase persoane”, rememorează femeia.
Ultima
supravieţuitoare, „doamna Stanca”, a fost scoasă de sub dărâmături
abia după 4 zile, pe 8 martie.
„Eram sigură
că mor atunci sub dărâmături, dar am avut această şansă”, spune ea.
A fost adusă la
spital, acolo unde militarii descărcau răniţi şi morţi din camioane pe trotuar,
grăbindu-se să plece iar pentru un nou transport.
Aşa a găsit-o
Monica Pop.
„Profesorul Şuteu ne-a trimis în hol să punem mâna pe puls şi a spus aşa: Care are puls foarte prost, lăsaţi-l în pace, că nu avem resurse să-i salvăm pe toţi. Care are puls bun, lăsaţi-l în pace că e bine. Un puls intermediar, aduceţi-l sus. Doamna a avut un puls intermediar”, spune medicul.
„Părăsiţi
spitalul: se prăbuşeşte!”
Undeva spre
dimineaţă a intrat în operaţie. Avea hemoragie internă, la nivelul sistemului
digestiv. Tensiunea îi era la jumătate din normal, iar anestezistul striga ca
medicii să se grăbească pentru că „tot scade”.
„Nici nu mai
ştiam ce scade”, îşi aduce aminte medicul, care lucra într-un spital în
care se adunaseră sute de răniţi şi morţi.
Mulţi au avut
însă noroc, ajungând pe mâinile unor chirurgi experimentaţi.
„Avea hemoragie
internă, ruptură de mezenter. Avea o hemoragie internă. Doamna nu mai avea mult
de trăit, dacă nu s-ar fi intervenit chirurgical”; spune Monica Pop.
La un moment dat,
au rămas fără medicamente şi chiar anestezic. Doctorii coseau răni pe viu, dar
în spital era tăcere – niciun pacient nu scotea un sunet, cel mai probabil din
cauza şocului.
„În timpul operaţiei,
a trecut unul pe hol cu o portavoce şi striga: Evacuaţi spitalul, că e în pericol
de prăbuşire! Vă puteţi imagine. Şi noi cu doamna intubată. Nici nu s-a pus
problema vreo secundă să plecăm de acolo”, spune medicul.
Ioana Ionescu a scăpat cu viaţă, dar a petrecut următoarele două luni în spital. Pe de o parte, trebuia să se refacă după rănile suferite. Dar nici nu avea unde să se ducă.
Autorităţile le ofereau sinistraţilor apartamente, însă ea l-a refuzat pe al ei, pentru că avea deja pregătit un apartament în care urma să se mute.
O tradiţie de
43 de ani
În ciuda ororilor prin care a trecut, spune că nu a rămas cu sechele emoţionale, ca mulţi alţi supravieţuitori.
„Aşa am fost
eu, o fire mai optimistă, şi am mers pe mâna destinului. Am zis că dacă a fost
să supravieţuiesc…”, spune femeia.
A rămas profund
îndatorată medicilor care au operat-o în acea noapte şi a început să îi viziteze
an de an.
Încetul cu încetul, însă, medicii s-au dus. Din echipa de cinci oameni, doar Monica Pop mai este în viaţă. Dar tradiţia a rămas.
„Ziua de 4 martie pentru mine este un eveniment fericit, pentru că atunci când a fost cutremurul am fost salvată de doamna doctor Monica Pop, şi eu în fiecare an vin la doamna doctor să-i mulţumesc pentru că a fost cea care m-a identificat că aş putea fi salvată, şi împreună cu medicii care erau de gardă atunci mi-au făcut o operaţie şi datorită dumnealor astăzi sunt în viaţă”, spune femeia.
Este un moment la
fel de emoţionant şi pentru medic.
„Eu am o boală destul de serioasă şi când m-am îmbolnăvit una din problemele mele – e prima dată când spun aşa ceva – m-am gândit: la cine mai vine doamna Ioana de 4 martie?”.