ComenteazăDrepneaua neagră este o pasăre migratoare, asemănătoare cu rândunica, răspândită în aproape toată Europa, în nordul Africii și Asia. Aceasta iernează, după un maraton de călătorie, în sudul Africii.
Omul modern trăiește tot mai des un astfel de maraton la locul de muncă.
Oboseala, ca avertizor
Oboseala este un mecanism care avertizează că ne apropiem de o limită, fizică sau mentală, dincolo de care capacitățile noastre scad drastic. În „Capitalismul flexibil”, un concept abordat de sociologul englez Richard Sennett, ni se cer, ca scopuri în sine, doar astea: flexibilitate și adaptare permanentă, notează Rebón.
Ni se cere ca „atunci când bate vântul, să fim ca trestia din fabula lui La Fontaine care, deși se îndoaie, nu se rupe niciodată, de parcă ar fi stejar. Cu toate acestea, orice ar spune cei care recită mantra că în viață reușești dacă îți propui asta, noi nu suntem trestii. Precaritatea, combinată cu gândirea pozitivă, este un amestec otrăvitor”, explică autoarea spaniolă.
Nu suntem făcuți, la fel ca drepneaua neagră, pentru un zbor lung, non-stop. Ne putem rupe, iar fisura este urmată de o muncă prost executată sau de diverse accidente. Este important să recunoaștem că cineva și-a depășit capacitatea de rezistență. La fel de important este și să admitem când noi înșine ajungem la o limită, subliniază scriitoarea iberică.
Un studiu recent al Organizației Mondiale a Sănătății asociază munca în exces, de peste 55 de ore pe săptămână, cu moartea a 745.000 de persoane pe an.
Oboseala cronică, accentuată de pandemie
A devenit ceva considerat normal ca atât muncitorii independenți, cât și salariații, mulți dintre ei cu un statut precar, să fie prinși într-un maraton, fără opțiunea de a se opri.
Luna august e pe sfârșite și nici măcar vara nu va fi fost capabilă să măture stratul de oboseală care, ca și praful dintr-o casă abandonată, acoperă aproape totul. Acoperă, dar nu șterge.
Oboseala cronică, agravată de pandemie, este intensă în spitale, birouri, săli de clasă. Există chiar și sportivi de elită care, incapabili să facă mai mult, ies din competiție. Așa cum este cazul gimnastei nord-americane Simone Biles (la recentele Jocuri Olimpice de la Tokyo – n.r.), arată Marta Rebón.
Spre finalul editorialului său, autoarea invită la reflexie: „Dacă vedeți pe cineva în apă fluturând cu mâna (ca într-o poezie a britanicei Stevie Smith), să nu credeți că vă întâmpină. S-ar putea să ceară ajutor pentru că se îneacă”.