ComenteazăAm ajuns la disperare si nu mai stiu unde sa mai caut ajutor si unde sa ma jelesc, de frica sa nu ramanem pe drumuri, acum, in mijlocul iernii. Sunt o batrana neajutorata, care, impreuna cu fiica mea, bolnava de TBC, traiesc doar pentru cei doi copilasi, care sunt elevi. De tatal lor nu mai stim nimic de mai bine de opt ani. De multe ori am vrut sa-mi pun capat zilelor, dar m-am gandit ca o data cu mine or sa moara si ei. Acum traiesc cu spaima ca o sa fim dati afara din casa, deoarece nu ne-am platit impozitul pe apartament de sase ani si s-au strans aproape noua milioane de lei.
De sarbatori, copiii astia nu au stiut altceva decat sa se roage la Dumnezeu sa ne ajute si pe noi cineva. Ei nu mai ziceau de dulciuri sau de mancare, pentru ca nu au simtit ca au avut Craciun sau Mos Nicolae sau Revelion. Am facut Craciunul cu mancare de cartofi cu oase, dar de Revelion am mancat ceai cu paine si se uitau pe geam la focul de artificii. Cand lumea se distra si alti copii mancau bunatati si dulciuri, ei au baut o cana cu ceai si cand s-a terminat galagia de afara, s-au culcat, ca nici televizor nu am avut, ca cel alb-negru ni s-a stricat si nu am avut bani sa-l repar, ca imi cerea 300.000 de lei.
Copiii mei asteapta un mic semnal ca un om bun, le-a trimis o raza de lumina si in casa lor. Ei nu cer imbracaminte si incaltaminte, cu toate ca sunt desculti si se duc in tenisi dezlipiti la scoala, prin care le intra apa si le ingheata picioarele, de teama sa nu ma supere si sa ma vada plangand de mila lor. Nu mai am nici o putere. Am ajuns in pragul disperarii. Va scriu cu lacrimi in ochi si cu mana pe inima; va spun, nu mai zic de mancare, de televizor, dar impozitul asta daca m-ar ajuta cineva sa-l achit si eu. De unde sa iau bani cand traim din pensia mea de nimic si din alocatia copiilor. Fata este acum internata in sanatoriu.
Floarea Iftene, Bucuresti