ComenteazăAşa că ne-am gândit să facem lumină şi să vă dezvăluim de unde vin şi ce vor să spună, de fapt, cele mai populare expresii romanesti.
A freca menta
În Grecia Antică, masa pe care se serveau bucatele era frecată cu frunze de mentă proaspătă, pentru a scăpa de izurile neplăcute îmbibate, cu timpul, în lemnul ei şi pentru a da o senzaţie de prospeţime. Firesc, slujitorii erau tentaţi să dedice acestei îndeletniciri facile şi plăcute mult mai mult timp decât era necesar, ca să se sustragă de la alte treburi gospodăreşti dure. Aşadar, iroseau timpul… frecând menta.
Colac peste pupăză
Un necaz mare, care vine după alte griji – acesta este sensul pe care îl dăm expresiei legate, la bază, de două evenimente majore: nunta şi moartea. În popor, “pupăza” e o pâine folosită în timpul ceremonialului de nuntă. Iar colacul este o ofrandă adusă la înmormântări şi parastase. Pe lângă ospăţ şi veselie, orice nuntă implică multă muncă şi multe griji – o să iasă bine, o să fie toată lumea mulţumită? Când am scăpat de aceste griji, dar, ghinion!, vine un necaz mare, spunem cu năduf: “colac peste pupăză!”.
Răcit cobză
“Burdoaiele” cobzei – corzile mai groase – sunt acordate cu o octavă mai jos decât cele subţiri. Ele produc sunete grave, puternice, când sunt ciupite cu pana de gâscă sau “călcate” cu toate degetele mâinii. Cu aceste sunete au fost asemănate zgomotele scoase de persoanele răcite. De aici expresia “răcit cobză”.
A nimerit orbul Brăila
Iniţial, s-a crezut că expresia a fost inspirată de organizarea stradală exemplară a oraşului Brăila, cu străzi principale în semicerc şi trei-patru străzi radiale. Lingvistul Alexandru Graur a explicat însă că expresia originară era “a cunoscut orbul Braille” – alfabetul Braille, ale cărui litere sunt compuse din puncte ieşite în relief, ce pot fi simţite cu ajutorul degetelor. Se pare că atunci când alfabetul Braille a pătruns în Ţara Românească, nevăzătorii căutau librăriile din care îşi puteau procura lucrări scrise în acest sistem şi întrebau: “Unde este Braille?”. Treptat, numele s-a românizat, iar Braille a cedat locul Brăilei.
A spune braşoave
“Braşoavele” au devenit sinonime cu minciunile, lăudăroşeniile, când li s-a dus faima negustorilor braşoveni din Evul Mediu, care îşi lăudau marfa în mod exagerat.
A trece pe răboj
Răbojul era, în Evul Mediu, un instrument folosit pentru a ţine evidenţa mărfurilor livrate şi a muncilor prestate. Avea două părţi, pe care îşi făceau însemnările, separat, cel care preda marfa şi cel care o recepţiona, cel care plătea munca şi cel care urma să fie plătit, cel care dădea cu împrumut (creditorul) şi cel care primea împrumutul (datornicul). La încheierea socotelilor, crestăturile ambelor părţi trebuiau să se potrivească perfect. În prezent, expresia este folosită atunci când cineva a făcut o poznă şi trebuie să plătească pentru ea.
Acarul Păun
La începutul secolului al XX-lea s-a produs o catastrofă feroviară în staţia Vintileanca, de pe ruta Ploieşti-Buzău. Adevăraţii vinovaţi au fost scoşi de sub acuzaţie şi a fost făcut răspunzător un biet acar, pe nume Ioan Păun. Expresia denunţă, şi în zilele noastre, o manevră necinstită, prin care responsabilii de la vârf sunt exoneraţi de orice vină, iar pentru fărădelegile lor plătesc oameni simpli, nevinovaţi.
Floare la ureche
O explicaţie destul de vagă face trimitere la un obicei medieval al tinerelor britanice: floarea prinsă după urechea stângă, pe partea inimii, dădea de ştire că are un pretendent; floarea purtată după urechea dreaptă era aviz la adresa amatorilor că domnişoara poate fi abordată mai uşor, în perspectiva unei relaţii.
A bate palma
Obiceiul de a da mâna sau de a bate palma şi expresiile corespunzătoare vin, se pare, din Antichitate, când două persoane care se întâlneau vroiau să-şi demonstreze una celeilalte că au gânduri paşnice: nici una nu ascunde, în mână, o armă.
A-şi da arama pe faţă
În Evul Mediu, falsificatorii de bani făceau monede din aramă şi le acopereau cu un strat subţire de aur ori argint. După ce circulau un timp, pojghiţa aurită (argintată) se ducea şi ieşea la iveală materialul real – arama.
Ţara lui Papură Vodă
Ştefăniţă Vodă (1659-1661) a fost urcat pe tronul Moldovei la 16 ani, prin intervenţiile tatălui său, Vasile Lupu. Ager la minte, tânărul voievod a dezvoltat comerţul şi economia şi i-a scutit pe ţărani de biruri grele, dar natura l-a sabotat: o secetă cumplită a lovit ţara, iar populaţia ajunsese să facă pâine din coajă de copac şi din papură. Din acest motiv a rămas Ştefăniţă în istorie sub numele de Papură Vodă…
A se bate cu morile de vânt
Expresia li se aplică celor care se luptă cu un duşman imposibil de doborât. Aşa cum făcea celebrul personaj al lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, care declanşa atacul de fiecare dată când vedea o moară de vânt, pe care închipuirea lui înfierbântată o transforma într-un uriaş plin de cruzime.
Banul nu are miros
A spus-o primul împăratul roman, Vespasian (69-79), dându-i replica fiului său, Titus, care îşi ironiza părintele fiindcă pusese multe taxe, inclusiv asupra folosirii closetelor publice (numite vespasiene). Împăratul a luat un ban, i l-a dat fiului său pe la nas şi i-a zis: “Vezi? Nu are nici un miros”.
Dacă nu vine muntele la Mohamed, se duce Mohamed la munte
În anul 612, păgânii i-au cerut lui Mohamed să facă o minune şi să aducă muntele la el, pentru a le dovedi forţa islamului, pe care el îl predica, şi a-i converti. Mohamed s-a rugat un timp spre cer, apoi a zis: “Mare e înţelepciunea ta, Allah! Dacă ai fi dat ascultare rugii mele şi ai fi urnit muntele, ne-ai fi omorât pe toţi. Trebuie să mă duc eu la munte, pentru a cruţa vieţile acestor păgâni!”.
In vino veritas
Expresia latinească (în traducere: “În vin se află adevărul”) îşi are originile în Antichitatea… greacă. Anchetatorii vremii obişnuiau să afle adevărul de la personajele bănuite de fapte infame dându-le de băut până când vinul le dezlega limbile.
Ţi-a mâncat pisica limba
Un obicei plin de cruzime stă la baza acestei expresii în aparenţă simpatică: în imperiul asirian, soldaţilor capturaţi din liniile duşmanilor li se tăiau limbile. Acestea deveneau “delicatese” cu care erau hrănite pisicile regelui.