Dependent de heroină și de sufletul de lângă el. Povestea emoționantă a lui Dumitru, un bărbat a cărui viață încape în rucsacul pe care-l poartă în spate. „Tot ce mi-a rămas e cățelușa mea, Bella”

Se spune că dependenții nu sunt subjugați de substanțe, ci de evadarea din realitate pe care le-o oferă ele. O realitate în care cei mai mulți dintre noi nu avem ochi pentru ei, iar statul nu face decât să le confirme statutul de marginali, infractori, indezirabili.

Conform Agenției Naționale Antidrog, în 2017 numărul consumatorilor problematici de opioide la nivel național era de 20.288. Dintre aceștia, consumatorii de heroină sunt 1,6 la mia de locuitori trecuți de 15 ani, dar în acest calcul sunt incluse doar persoanele care au căutat tratament, au ajuns la urgențe sau au intrat în programe de schimburi de seringi. Ceea ce poate să însemne că în realitate sunt mult mai mulți.

De altfel, heroina continuă de ani buni să rămână cel mai consumat opioid ilegal din Europa, asta deși în ultima vreme câștigă teren variantele legale. În 2016, un raport al Uniunii Europene estima că 1,3 milioane de consumatori de opioide din UE sunt expuși unui risc ridicat.

Realitatea de pe teren

E marți. Mă întâlnesc cu cei de la centrul ARAS (Asociația Română Anti-SIDA) la ora 12.00, la centrul lor. Eu și colegul meu fotoreporter, împreună cu patru voluntari ai asociației, ne urcăm în ambulanță și plecăm spre Ferentari.

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

Ei, pentru a colecta seringi folosite de dependenții de heroină și pentru a le oferi altele noi, în cadrul unui program de reducere a riscurilor de infecții printre grupurile vulnerabile, pe care îl derulează din 2002, noi, pentru a observa cum arată lucrurile acolo unde ele se întâmplă.

Ajungem în primul punct din Ferentari la ora 13.00. Nu apuc să cobor bine din mașină, când, în oglinda retrovizoare, văd deja cum se adună oameni și se așază în șir indian, așteptând să se deschidă ușile. Sunt vreo șase la început, unii dintre ei purtând găleți galbene în care au seringile deja folosite.

Sunt rugați să se îndepărteze de ambulanță și să le răstoarne pe toate în alte recipiente, aduse special pentru colectare.

“Câte ai?” “200!” “Pune-le aici și du-te să îți iei altele. Zi-i să-ți dea 100”.

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Se întorc apoi, spun un cod, alcătuit din nume și data nașterii și își așteaptă porția. 50 de seringi din start, plus jumătate din cele folosite. E un proces bine-cunoscut de toată lumea, iar firescul situației e bulversant.

Nu trec mai mult de trei minute și dintr-odată tot mai multe siluete ies de după blocuri și din mașini. Tineri, unii chiar adolescenți, fug către noi. Se agită, au mișcări rapide și încearcă să ajungă printre primii, îmbulzindu-se și strecurându-și trupurile slabe printre ceilalți.

În spatele lor, bărbați și femei trecuți de prima tinerețe își târăsc corpurile mai greu, iar privirile lor nu au agerimea celorlalte. Sunt resemnați, vin agale către ambulanță. Trupurile le sunt schingiuite de prea multe urme ale injectărilor. Răni deschise, picioare de dimensiuni nefirești, umflate și înnegrite, bucăți întregi de piele lipsă, ce lasă la vedere carne infectată, mâini pline de tăieturi ca niște linii drepte, dinți căzuți și cariați. Descrierea peisajului însă nu cuprinde și lipsa de viață care plutește în aer.

Treaba unui reporter e să pună întrebări, însă în fața mulțimii de aici mă blochez. Stau într-un colț și privesc cum numărul oamenilor veniți la schimbul de seringi crește. Acum zece, apoi 20, după două ore număr deja peste 100 de persoane. 

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Sora lui i-a vândut casa

Lângă mine se așază un tip care după statură pare doar adolescent, însă fața și firele albe din barbă îi trădează altă vârstă. Are cu el un cățel. Mă joc puțin cu el. Îl întreb cum îl cheamă și răspunde mândru: “Bella“.

Dumitru este un om fără adăpost, toată viața lui e în rucsacul pe care îl poartă în spate. Îl desface și îmi arată ce are înăuntru. Pentru el – o pâine, iar pentru Bella – patru pungi cu hrană pentru câini.

“Uite, i-am luat și recompense. Îi mai dau din când în când, o mai răsfăț”.

Începe să îmi povestească despre viața lui, în timp ce scoate un castron, îl umple cu apă și îi dă câteva bobițe cățelului. A lucrat ani buni în Grecia, pe un vapor. Se descurca bine, era apreciat de colegi, iar visul lui era să strângă bani pentru o casă. A muncit mult, a făcut economii, s-a întors în țară și lucrurile păreau că se așază.

“Nu am fost un om școlit, nu prea știam eu cum e cu actele, cu astea”.

Așa a trecut casa pe numele surorii lui. Iar de aici până să ajungă în stradă a fost doar o chestiune de timp. Dat afară din propria-i casă de sora lui, Dumitru a ajuns acum să doarmă pe unde apucă, sub un pod când e mai cald, pe lângă canale iarna. De atunci a început și să se injecteze cu heroină. Acum e dependent.

“Nu mai am ce să fac acum, asta e. Nu mai am familie, dar o am pe Bella, ea e totul pentru mine”.

Discuția se termină abrupt, fără să aflu detalii, însă îl rog să ne lase să îi facem o fotografie și acceptă bucuros, mândru că Bella e pozată.

“Știi ce te rog? Poți să-mi scoți o poză și să mi-o dai și mie? E singurul lucru care mi-ar rămâne în viața asta”.

După două săptămâni mă întorc în Ferentari, sperând să-l găsesc acolo, însă Dumitru nu vine să-și ia seringile. Sau poza.

Între timp, la ambulanță numărul seringilor folosite continuă să crească. Sunt aduse în pungi, în sticle de plastic sau găleți. Nu ajung întotdeauna în recipientele speciale, iar voluntarii le adună pe fiecare în parte, să nu rămână vreuna pe jos. Mulți dintre consumatorii de heroină sunt seropozitivi sau au hepatita C, iar pentru a nu refolosi seringile și a nu transmite mai departe virusul, primesc săptămânal marfă nouă.

Iubirea l-a salvat o perioadă

La coadă își așteaptă rândul un tânăr îmbrăcat îngrijit, cu tatuaje pe ambele mâini. Intru în vorbă cu el. Îmi povestește că a început să tragă heroină de la 14 ani.

“Din cauza anturajului. Toți trăgeau și am vrut și eu să văd cum e”.

După aceea nu a mai putut să se lase. Nu găsea un motiv suficient de bun pentru care să o facă. Viața lui pendula între a face rost de bani pentru heroină și a se injecta. Așa a ajuns să comită infracțiuni și să își petreacă un an la închisoare. Lucrurile s-au schimbat când a cunoscut-o pe Roxana:

“Iubirea m-a salvat. Dacă nu era ea, nu mă lăsam atunci”.

El lucra ca tâmplar, ea, ca infirmieră, își luaseră o casă, o mașină, iar în scurt timp au devenit părinți.

“Alice o cheamă, stai să ți-o arăt, să vezi ce frumoasă e. Acum mă duc la ea să o văd. Nu mai stăm împreună, m-am despărțit de Roxana, m-a înșelat și de atunci m-am apucat iar de droguri. Ea a rămas cu casa și eu stau pe unde apuc, nici nu mai muncesc”.

Fața i se întunecă. “Nu mai pot s-o iau de la capăt, nu mai văd nici un rost, nici măcar pentru Alice. E mai puternic drogul decât orice. Nu mai am ce să fac”.

Două centre de dezintoxicare pentru adulți, în București

Chiar dacă ar vrea să se lase, în București sunt doar două centre de dezintoxicare pentru adulți, unul la Spitalul Obregia (separat pentru femei și bărbați) și unul la Sfântul Stelian, și două pentru copii, tot la Obregia și la Spitalul Grigore Alexandrescu. Între timp, interlocutorului meu îi sună telefonul și îmi spune că îl caută fiica lui. Își ia seringile și trupul său de nici 60 de kilograme se pierde în mulțime.

Scenariul lui nu diferă cu mult de celelalte povești pe care le aud.

Un cuplu se apropie de ambulanță, amândoi pe biciclete, iar ea duce pe ghidon găletușa galbenă, plină cu seringi. El a început să se injecteze de la 14 ani, ea, de la 19.

“Cu prietenii am început. Am zis că pot să mă las oricând, că nu sunt dependent”. Au trecut mai bine de 15 ani. “Am încercat să mă las, dar e nasol rău. Te dor toate oasele, te iau transpirațiile, tot corpu te doare, nu am cum să-ți explic ce dureri simți când ești în sevraj”.

În trei ore și jumătate, în cele două puncte de întâlnire din Ferentari vin mai mult de 200 de oameni. Mă mai întorc o dată acolo. Apoi, într-o noapte, parcurg cu echipa ARAS un traseu mai complex unde se fac schimburi de seringi.

De la Horoscop, în Unirii, la Romană, apoi la Iancului… Se adună și mai mulți oameni care par că nu mai au șanse să părăsească tărâmul dependențelor.

Dar pentru unii se poate. Sunt cei care au înțeles că poți să mergi mai departe. Și care au avut și noroc. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro