Despre scandalul copiilor care fac gălăgie în public. Psiholog: „Copilul e făcut să exploreze și rolul nostru e să-l învățăm să o facă fără să-l deranjeze pe celălalt”

• „Am fost crescuți de niște părinți care au trăit într-o perioadă de teroare națională. Noi, când ne educăm copiii, ce punem în locul fricii?”
• „România este foarte neprietenoasă cu familiile cu copii”.
• „Așteptarea societății este ca părintele să fie țiplă și să reacționeze înainte de primul țipăt al copilului. Dar e nevoie și de restaurante unde nu au acces copiii”.

„Dragii noștri, pentru că ne plac atât copiii, cât și cățeii & pisicile, ne iubim și plantele și florile, dar ne place mai ales să bem o bere rece sau un cocktail de adulți, ne dorim ca toți cei din grădină să se poată bucura în liniște de timpul petrecut la Jai. Suntem prietenoși cu copiii, dar vă reamintim că zona de nisip NU ESTE LOC DE JOACĂ. Vă mulțumim pentru înțelegere!”. Acesta a fost mesajul proprietarilor terasei Jai Bistrot din București care a adunat peste 1.500 de comentarii și sute de distribuiri pe Facebook.

• „Cei care-și lasă copiii să turbeze printre mese nu înțeleg finețurile”.
• „Pune mâna și fă copii înainte să-ți dai cu părerea!”.
• „În România nu plătești că ești nesimțit și că îl deranjezi pe celălalt”.

Acestea au fost câteva dintre contre. S-a dezbătut de la cum ar trebui să fie educați copiii, comportamentul lor și al părinților în spațiul public, intoleranța celor care nu sunt părinți față de copiii altora și până la metehnele societății românești în comparație cu alte țări.

Recomandări

Rusia blochează exporturile de petrol ale Kazahstanului, România ar putea fi afectată

Pentru publicul său, Libertatea a dialogat cu Diana Vijulie, psiholog și consilier pentru dezvoltare parentală și de cuplu, dacă sunt într-adevăr copiii români mai obraznici decât cei din alte țări.

Libertatea: Sunt copiii români mai puțin cuminți, mai gălăgioși?
Diana Vijulie: Cred că este nedrept să scoatem copilul român din contextul social. Ei acum învață să funcționeze în lume și atunci au nevoie de societate, de părinți, de toată lumea să-i învețe. Dacă un copil este neastâmpărat, mai obraznic sau țipă mai tare, asta poate avea mai multe cauze. 

Poate că părinții nu sunt eficienți să pună limite fiindcă nu știu să o facă sau felul în care ei au primit limite atunci când erau copii n-a fost unul care să le fie de folos sau care să se poată aplica în societatea în care trăim acum. 

Când eram noi copii erau alte vremuri și atunci modul în care punem limite azi copiilor noștri trebuie să fie diferit.

Cum să pui limite copilului

– Ce mai e diferit?
– Este presiunea societății și pe părinte, și pe copil, fiindcă, neștiind să punem limite, trăim într-o societate în care se acumulează multă frustrare și foarte multă furie. Societatea în general este mai reactivă la orice comportament al copilului care, de altfel, nu e făcut să stea pe loc. 

Recomandări

Suma uriașă decontată de statul român candidaților la locale, parlamentare și europarlamentare. Grosul banilor ajunge la PSD

Copilul e făcut să exploreze, să se joace, să fie în mișcare și rolul societății și al părintelui este să-l învețe pe copil să facă lucrurile astea fără să-l deranjeze pe celălalt.

Doar că aici vine întrebarea: ce înseamnă să-l deranjezi pe celălalt? Avem din nou o toleranță la deranjul copiilor foarte scăzută. Și atunci, având toleranța asta scăzută, dificultatea de a pune limite și nevoia copilului de a explora, putem spune că într-adevăr copiii români pot fi mai gălăgioși decât alte nații, unde părinții sunt poate mai eficienți în a pune limite, unde societatea contribuie în ansamblu la educarea unui copil.

Poate în alte țări cineva de la masa alăturată îi poate spune copilului: „mă deranjezi, te rog să mergi înapoi la masa ta, eu vreau liniște acum”, pe un ton constructiv. Cum copiii sunt obișnuiți cu astfel de limite, s-ar putea să accepte. Un copil român care ori nu e obișnuit cu limite, ori cel de la masă nu știe să le pună într-un mod sănătos o să le respingă, mai ales dacă nu are nici suportul părintelui care să întărească mesajul.

– Dumneavoastră ați trăit un episod în care erați cu copiii în Copenhaga și o femeie a făcut un semn discret băiețelului dumneavoastră să tacă fiindcă vorbea prea tare. Cum v-ați tradus ca părinte această situație?
– În primul rând, s-a activat părintele român din mine care a zis: „Aoleu, n-am fost eu suficient de atentă să-i pun limita asta copilului meu, eu ar fi trebuit să mă asigur că el nu deranjează”. Apoi, văzând lejeritatea cu care doamna respectivă i-a pus limita și felul în care el a acceptat-o – copiii mei sunt învățați cu limite – m-a făcut să mă relaxez. Mi-am zis că totul e în regulă, există altcineva care poată să preia un pic din rolul meu dacă eu nu sunt atentă și asta nu e o problemă.

Recomandări

Replica unui polițist cu o casă „obișnuită” de 286 mp și 70.000 mp de pădure: „Să mă cerceteze organele abilitate”

Generația „stai cuminte” nu știe să pună limite

– Poate părea paradoxal, dar cum se face că noi, generația celor crescuți cu „stai cuminte”, nu reușim să punem limite copiilor noștri?
– Noi ascultam de acest „stai cuminte” pentru că ne era frică, dar în interiorul nostru poate că nu înțelegeam mereu limitele și poate că ne-ar fi plăcut și nouă să ne revoltăm așa cum se revoltă copiii noștri și copiii altor nații. Doar că noi n-am avut voie să facem asta.

Atunci în interiorul nostru s-au creat două structuri:

1. O structură de părinte internalizat care zice: „stai cuminte”, „nu deranja”, „simte-te prost atunci când doamna îi face morală copilului tău să nu mai facă gălăgie” și pe care o folosim cu copiii noștri.
2. În același timp am internalizat și un copil foarte furios, care zice: „eu nu înțeleg de ce trebuie să stau cuminte, nu mi se pare drept că mă pui să stau pe scaun, eu vreau să mă joc” sau „de ce ai țipat la mine, de ce m-ai lovit?”. Este toată furia pe care n-am avut voie să o exprimăm atunci când eram copii. Când punem limite copilului nostru, se activează ambele structuri.

Poate din gură îi spunem „stai cuminte, nu te mai mișca”, dar în interiorul nostru se activează și partea asta de copil foarte furios sau frustrat. Spui „stai cuminte”, dar nu cu atâta putere încât el să te asculte. Primind mesajele astea paradoxale, își alege mesajul care îi place cel mai mult și acela e: „distrează-te în continuare, joacă-te”.

Dacă noi am fi primit mesajul „stai frumos pe scaun, cum crezi că se simte doamna dacă îi țipi în ureche?”, acesta ar fi activat gândirea critică de copil și am fi putut să dăm un sens acestui „stai cuminte” și în interiorul nostru, dar și copilul ar fi știut de ce să stea cuminte.

„O perioadă de teroare națională”

– Trasând un silogism logic înseamnă că astăzi copiii sunt educați cu mai puțină frică?
– Copiii sunt educați astăzi cu mai puțină frică, într-adevăr, doar că părinții nu știu de multe ori ce să pună în locul fricii ăsteia. Noi, dacă ar fi să generalizăm, ascultam de frică. Nu mai facem asta cu copiii noștri, dar nu știm ce să punem în schimb. Rămâne în aer întrebarea: cum îl fac să mă asculte?, cum reacționează el fără frica de părinte?

Unii părinți se întorc la paradigma că cei mici trebuie să asculte de frică, fiindcă altfel n-o să-și cunoască niciodată limitele, alții zic „copilul e liber, poate să facă ce vrea”, „se joacă, așa sunt copiii”. Niciuna dintre variante nu e una sănătoasă.

Generația noastră încă are de lucrat la ce pune în locul fricii. Punem respect, gândire critică, punem respectul față de noi, de celălalt, punem relația?

Nu prea știm să fim în relație în societatea în care trăim pentru că am fost crescuți de niște părinți care au trăit într-o perioadă de teroare națională, trebuia să ai foarte mare grijă ca vecinul să nu te toarne la poliție. Așa am crescut cu lipsa de încredere în celălalt. Ne e greu să construim relații bazate pe încredere, fie că vorbim de relația cu copilul sau cu omul de la masa de alături.

Aici avem nevoie de răbdare, nu se fac schimbările de pe o zi pe alta. Alte culturi poate nu vin cu aceleași traume, poate le au pe altele.

„O mamă care este depresivă va crește un copil care în viitor are riscul să devină depresiv”

– Este astăzi România neprietenoasă cu copiii și familiile cu copii?
– România este foarte neprietenoasă cu familiile cu copii. Mă uitam la discuția creată, dar mai ales la comentariile celor fără copii sau ale celor care au avut copii acum mai mult timp.

Este foarte greu acum, când trăim în familii nucleu, mama-tata-copilul, cu bunicii care lucrează sau sunt departe sau relațiile de familie s-au stricat. Toate aceste lucruri o izolează pe mamă.

Din studii știm cât de mult dăunează izolarea asta, la depresie postpartum avem niște rate îngrijorătoare în România. Suntem neprietenoși și pentru că nu știm care sunt efectele acestei atitudini pe termen lung. Cercetările arată că o mamă care este depresivă va crește un copil care în viitor are riscul să devină depresiv și ducem mai departe starea de acum.

„Așteptările de la copii sunt nerealiste”

– Celor care nu au copii li s-a spus că nu înțeleg prin ce trece un părinte și nu trebuie să-și dea cu părerea, iar părinților li s-a replicat faptul că nu își fac treaba de părinte. De ce această polarizare?
– Tocmai pentru că ne lipsește încrederea în celălalt. Dacă nu am încredere în celălalt, nu pot porni de la premisa că el nu vrea să-mi facă rău sau că ar putea să aibă dreptate.

Nu pot fi empatic cu cineva în care nu am încredere. Mi-e greu, ca părinte, să pornesc de la premisa că poate omul ăsta are dreptate, că a fost atât de deranjat de niște copii încât îi e greu să empatizeze cu mine.

Probabil unui nonpărinte îi e greu să se pună în papucii unei mame căreia i se cere ca cinci ani sau mai mulți să nu mai iasă din casă.

Apoi, așteptările de la copii sunt nerealiste. Ai mei au 7 ani jumate și 9 ani jumate și căutăm în continuare restaurante cu locuri de joacă sau cu spații mai largi. Nu pentru că ei n-ar putea să stea pe scaun la vârsta asta, dar este ceva împotriva naturii lor. Și atunci eu, ca mamă, fiind empatică cu ei, îmi doresc să nu-i pun în postura asta doar pentru că eu vreau să ies în oraș. Mi-e ușor să empatizez cu ei fiindcă sunt copiii mei. Altora le e greu să empatizeze cu copiii mei și spun: nu le convine, să stea acasă.

„E nevoie și de restaurante unde nu au acces copiii”

– De altfel, au început să apară în alte țări restaurantele care nu permit accesul copiilor, nu fără critica aferentă. Cum vedeți dumneavoastră aceste tendințe?
– Cred că e nevoie și de astfel de locuri, cred că e nevoie și de hoteluri și restaurante unde nu dau acces copiilor pentru oamenii care nu vor să stea în preajma lor sau care o dată pe an au nevoie ca o săptămână să nu audă țipete de copii.

Acolo deja lucrurile sunt clare, știu că acolo nu am voie cu copilul.

Mai rău e într-un loc în care se presupune că ai putea să mergi cu copilul, dar regulile sunt atât de stricte, încât copilul nu s-ar simți bine. Așteptarea societății este ca părintele să fie țiplă și să reacționeze înainte de primul țipăt al copilului.

Foto: Agerpres

Urmărește-ne pe Google News