Destinul actriței urmărite de Securitate pentru relația cu un neamț: “Soțul, regimul comunist și Germania federală mi-au distrus viața”

În fața unei povești dramatice și a unei încrengături de legi care au împiedicat-o pe actrița româncă să-și exercite profesia într-un alt stat, Institutul din România înființat pentru a proteja drepturile cetățeanului, a expediat-o cu un răspuns de 4 rânduri!

Libertatea a stat de vorbă cu Magdalena Moller, femeia al cărei destin a fost frânt de două țări, dar care acum, la 75 de ani, găsește puterea de a-și căuta dreptatea de una singură.

• Absolventă a Şcolii Germane (azi colegiul Goethe) și mai apoi a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, Magdalena Rădulescu e repartizată ca actriță la Teatrul din Piatra Neamț, unde îl cunoaște, în 1969, pe Wolfgang Möller, un tânăr inginer german din RFG venit cu contract pe platforma chimică de la Săvinești.

• Hărțuită de autoritățile române, Magdalena decide să se mărite cu Wolfgang și să părăsească România, în speranța unei vieți “normale” în Germania federală.

• Însă din cauza a două legi, una din 1953, alta intrată în vigoare la 1 ianuarie 1970 – care prevedea că au drepturi doar imigranții cu sânge german, inclusiv partenerii acestora, Magdalenei nu i-au fost recunoscute nici diplomele, nici meseria, nici cei patru ani de muncă din România

Recomandări

Dezastru aviatic în Kazahstan, după ce un avion plin cu pasageri s-a prăbușit chiar lângă aeroport. Momentul a fost surprins de martori

• Magdalena devine, după cum se autocaracterizează, “o sclavă modernă” a soțului ei și o persoană fără drepturi a statului german. “Wolfgang mi-a distrus psihicul, Securitatea mi-a distrus cariera şi viața, iar Germania m-a redus la zero”

• Din 1987 se luptă cu statul german pe care îl acuză de “discriminare rasială”. A primit cetățenia germană în 1977, adică dreptul de a rămâne în Germania, dar nu i s-a mai dat nimic din ce a avut și a fost. Solicită 1.000.000 de euro daune, însă nu a avut bani şi nu a găsit nici un avocat, o organizație sau o modalitate, să-i susțină cauza.

Azi, Magdalenga are 25 de euro pensie de la statul român, pentru patru ani de activitate în artă și 700 de euro, pensia germană, după 19 ani de muncă, dar în orice alt domeniu, nu cel în care putea deveni celebră. 

Amânări și dovezi arse  

Magdalena Rădulescu a luptat mult să intre la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică IL Caragiale (IATC) din București, acolo unde, în anii 50-80, locurile pentru actrițe erau mult mai puține, de trei până la maximum 15 pe an.

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

“Doi ani a trebuit să aştept la rând, să-mi se dea un loc, după fiice de generali, colonei ori de alți sus-puși, din artă, politică și nomenclatură, inclusiv Securitate. În al doilea an, am făcut contestație, aveam note mai mari, dar nu mi s-a dat loc. Mi-au spus că lucrările scrise ar fi fost arse și nu s-ar mai putea face dovada, dar că să aștept, că voi intra în anul următor. Și așa a fost. În 1964, au picat-o pe Valeria Ogășanu, care a fost primită în anul următor”, explică actrița.

Neamțul de la Piatra Neamț

Repartizată la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, Magdalena începe o mare şi frumoasă poveste de dragoste. Are 24 de ani și începe să joace într-un rol periculos în afara scenei, însă. Rolul de “inobedientă” față de legea “nescrisă” potrivit căreia nu era voie să vorbeşti cu străinii din vest sau ar fi trebuit să raportezi organelor de stat dacă ai o relație de acest gen.

Recomandări

Instalații de pom din comunism se vând pe internet cu sute de lei. „Chiar și în ochii tinerilor pot părea cool și unice” I Interviu

Din ianuarie 1969, totul se combină dramatic și se înrerupe abrupt.

Wolfgang Möller e un inginer chipeș, de mecanică fină, detașat din RFG pe un șantier din Săvinești.

“Hotelul Ceahlăul din centrul oraşului, aproape de teatrul nostru, era locul und se învârteau actorii, dar și străinii şi vizitatorii. Tuturor colegelor le plăcuse «Neamțul»”.

Avea să afle ulterior că la ușa lui bătuseră toate “femeile”, de fapt dame de consumație “care aşteptau, agățau și pândeau clienții. Erau plasate de regim, supravegheate şi şantajate de Securitate, fiind aruncate în patul oamenilor veniți din străinătate să lucreze, să facă afaceri sau să se plimbe prin RSR: “Oficial, ele nu erau prostituate, dar toate erau informatoare”.

Securitatea, pe urmele lui «Andrei» și «Roxana»

Magdalena e aleasa lui Wolfgang. “Eram frumoasă. Tânără. Ce vremuri! Iar el îmi făcea curte, venea după noi la teatru şi în deplasări, la Iași, la Bacău, la Oneşti, peste tot”.

Pe 29 martie 1969, Securitatea, care îi luase deja în vizor, deschide dosare de urmărire pe numele celor doi, care, avea să afle actrița mai târziu, primiseră numele conspirative “Roxana” și “Andrei”.

“Am fost urmăriți, fotografiați, ascultați şi înregistrați pe benzi de magnetofon. Am fost amenințată că voi fi dată afară din teatru, din oraş, că nu voi mai putea face carieră, că nu mi se va mai da voie să plec nici în turnee, nici să ies vreodată din țară. Șantajată să lucrez pentru ei. Mă înscrisesem într-o excursie organizată în străinătate, în Suedia însă, când să plec cu neamțul meu, mi s-a zis că m-aş fi retras!? Nici vorbă, fusesem pur şi simplu ştearsă de pe listă…”.

După ce termină contractul de la Săvinești, Wolfgang insistă: se duce la autoritățile din Bucureşti să-i facă o chemare în FRG: “Destinul şi-a luat cursul… ”

Avea să fie primul episod. A fost chemată la sediul Securității din Piatra Neamț, plasat strategic aproape de gară, tocmai pentru a scruta tot ce mișcă. Dar Magdalena n-a vrut să semneze nici un angajament.

«Ploșnițele» din cămăruță și decizia de a pleca

“Am aflat că mi se montaseră «ploșnițe» în locuință, mijloace tehnice de ascultat, într-o cămăruța mică dintr-un apartament de două camere al teatrului, în care mai locuia și regizorul Gabriel Negri, un domn în vârstă. Când am venit acasă, la un momennt dat, nu am putut intra în camera mea, fiindcă fusese încuiată! Am ştiut imediat că a fost cineva acolo. A trebuit să chemăm pe cineva, să ne descuie uşa pe care eu n-o încuiam niciodată. Poate nu îți vine să crezi, atunci m-am decis să plec cu acest om, Wolfgang, la drum, să întemeiez o familie în RFG, în libertate”, rememorează Magdalena.

“Nu fusesem niciodată peste graniță. Nu aveam paşaport, se dădea greu, cu intervenții, garanții etc. Nu știam ce mă așteaptă, nu fusesem pregătită pentru aceasta. Informații nu existau, doar dacă aveai rude sau pe cineva acolo. În principiu, am zis că nu aveam ce să pierd. Aveam un salariu de actor debutant de 1.050 de lei, trăiam tot timpul în minciuni, într-o sărăcie cumplită și eram abia la început de viață. Visam să-mi continui cariera în străinătate, într-o țară liberă, a cărei limbă şi cultură le cunoşteam de mică, la fel de bine ca pe cele române”, completează.

3 ianuarie 1970, căsătorie cu ghinion

Se căsătorește doar civil în țară, cu aprobarea Consiliului de Stat, pe 3 ianuarie 1970. E o dată fatidică: evenimentul are loc la două zile după intrarea în vigoare a unei noi legi germane, prin care nu mai deveneai, automat, cetățean german, prin căsătorie.

Pe 10 aprilie îi iese pașaportul, vinde tot, dă banii şi mobila mamei, şi, pe 15 aprilie, părăseşte țara.

Soțul o duce la Botropp, în zona industrială a Germaniei, a oțelului şi de minerit, de-a lungul râului Ruhr, un fel de Valea Jiului. E locul unde “Neamțul” crescuse.

“Am plecat doar cu ce am avut pe mine şi cu un geamantănaş cu lucruri de schimb, fără nici un sfanț. Ca zestre, mama, săraca, îmi făcuse cearceafuri albe cu monogramă, cusute de ea de mână, pe care nu le-am luat însă cu mine… Nu voiam să am probleme la aeroport, să mi se pună nici un fel de piedică, cine știe, poate se răzgândeau. Chiar și așa, gentuța, în care aveam și două caiete cu însemnări, nu mi-a ajuns. Le-au oprit ca să le cerceteze. Le-am recuperat după ce le-am reclamat”.

«Închide ochii și ceea ce vezi este al tău!»

“După vreo trei săptămâni de la sosirea mea în Germania, mi-a spus: «Închide ochii și ceea ce vezi este al tău». Nu ești nimic, nu posezi nimic şi nu ştii să faci nimic, referindu-se doar la gospodărie, că doar asta îl interesa pe el. Să-l slujesc şi servesc. Și el m-a călcat în picioare”.

“N-a vrut să-mi dea nimic, de divorț la început nu putea fi vorba, fiindcă depindeam cu totul de el. Am devenit sclava lui modernă”, susține Magdalena. “Era precaut şi zgârcit. Nu-mi dădea nici un ban, în afară de strictul necesar pentru mâncare. Se temea că îi voi lua banii și îi voi trimite în România sau o voi şterge cu ei. După trei ani, am văzut o sentință într-un ziar, cum și nevestele au dreptul la bani de buzunar”, își mai amintește femeia, acum în vârstă de 75 de ani.

“N-am să uit niciodată cum m-a certat pentru 4 pfennigi, în primul an, fiindcă eu am cumpărat un pachet de unt de 250 g, cu 1,72 de mărci, în loc de 1,68 de mărci, cât ar fi putut fi, mai ieftin, la alt magazin”…

Magdalena Moller:

“Germanitatea” şi străinii fără “sânge german”

La 1 ianuarie 1970, cu doar 2 zile înainte ca Magdalena să se căsătorească, în Germania federală a intrat în vigoare o lege potrivit căreia aveau drepturi doar imigranții cu sânge german, inclusiv partenerii acestora, indiferent de originea lor. Dar nu și soții/ soțiile unor germani get-beget, din RFG. O lege absolut discriminatorie, spune Magdalena, care ei personal i-a distrus viața.

“Am auzit și de cazuri în care românce căsătorite cu nemți s-au sinucis.=”

Magdalena Moller:

“Dacă aș fi fost nevastă de sas, șvab, de orice alt descendent german, aveam toate condițiie oferite de statul german. Începând de la conferirea cetățeniei alături de cea cu care veneai, 100 de mărci “de bun sosit”, ajutor de șomaj imediat sau direct pensia, depinzând de vârsta la timpul sosirii. Se ofereau locuințe sociale, în mijlocul Münchenului, pentru cei din Artă, inclusiv mobilă, aparatura electronică şi strictul necesar să trăiești, bani de început de viață nouă, 7.000 mărci pentru colegi de vârstă şi breaslă, 40.000 pentru cei cu renume, angajați la televiziune” spune Moller.

“Practic, doi ani era întreținută toată familia, până absolveau cursurile de limba germană, cursuri de calificare, joburi, despăgubiri pentru ceea ce au lăsat în urmă sau le-a fost luat, împrumuturi fără dobândă și multe altele, până îți faci un rost. Conform legii sângelui, jus sanguinis, în vigoare la acea dată, până în 2000, soțiile de germani din RFG, nu aveau, practic, nici un drept decât cel de “neveste”, adică față de soțul care le-a adus, însă nu şi față de stat, în calitate de cetățeni.  Aveam posibilitatea de a primi dreptul de muncă, la cerere, dar fără recunoaşterea unui act de studii, a calificării, experienței şi anilor prestați”, se plânge actrița.

“Dacă aș fi fost azilantă, aș fi avut mult mai multe drepturi, aş fi fost preluată de autorități, aranjată şi respectată. Ca soție şi mamă eşti neimportantă şi pe ultima treaptă?”, spune Magdalena Möller.

Lupta cu statul german

Cu probleme medicale căpătate în țară, Magdalena are parte de o naștere cumplită, pe 15 ianuarie 1971. Fiul supraviețuiește, este fizician, însă are în continuare mari probleme. După 14 ani, cei doi soți mai au un băiat. Azi e inginer și le-a dăruit o nepoțică.

“Între 1971 și 1975, cât am așteptat să fac cererea pentru cetățenie, aveam grijă de fiul meu bolnav, și, printre picături, am urmat Facultatea de Engleză și cea de Limbi Romanice a Universității din Düsseldorf, pe care n-am putut-o termina însă, în condițiile date”, spune fosta actriță.

Din 1987, Magdalena se luptă cu statul german. A primit cetățenia germană în 1977, adică dreptul de a rămâne în Germania, dar nu i s-a mai dat nimic din ce a avut și a fost.

“Carnetul roz şi numărul 9832, care mi-au fost date după ce am primit cetățenia, nu spun absolut nimic despre abilități, calificări, cunoştințe sau experiențe. M-au mai ținut vreo doi ani, pentru «recunoașterea» diplomei de către Ministrul de Cercetare, Știință și Artă. Dar actul a fost practic ignorat și nerecunoscut însă de Biroul Muncii”, spune femeia.

“Obligată” să lucreze orice altceva

A lucrat orice a găsit. În România a fost balerină, prezentatoare şi actriță, în Germania – secretară, asistentă, profesoară, interpretă, translatoare şi traducătoare. Ultimul post l-a găsit la 57 de ani, la un institut de cercetare în domeniul materialelor biologice. Făcea naveta la 635 km, între orăşelul unde locuiește și München. A muncit până la 65 de ani.

“Colegilor «nemți», inclusiv partenerilor lor străini, care au venit în masă prin 1977-78, deci la 7 sau 8 ani după mine, în RFG li s-au recunoscut calificările, diplomele, profesiile şi meseriile, în care au fost ridicați cu o treaptă, anii de muncă, calitățile, experiențele. Cumva, nu numai eu am fost discriminată, ci şi soțul meu. Măritișul cu un neamț din RFG ar fi trebuit să-mi aducă același statut ca al persoanei cu descendenți germani, respectiv cel puțin statutul partenerilor acestora”.

“Aş fi putut să pun doi colegi să mintă că sunt nemțoaică, dar nu am vrut să mint”, spune azi Magdalena.

Prima plângere și prima decizie de la Comisia Parlamentară de Paritate a RFG

În 1987 a trimis o scrisoare de 12 pagini bătută la maşina de scris ministrului german pentru Familie, Copii, Bătrâni şi Persoane cu handicap, Dr.Rita SÜSSMUTH. “Am primit un răspuns incalificabil de la Comisia Parlamentară de Paritate, cum că nu ar vedea nici un fel de tratament diferit față de ceilalți. Legea de bază a refugiaților şi izgoniților germani din Europa de răsărit, căzută sub aşa-zisul «comunism», emisă pe 19.05.1953, intrată în vigoare pe 5.06.1953, îi protejează și privilegiază pe aceştia, inclusiv pe partenerii lor, indiferent de origini sau etnii, față de nemții din propria lor țară, iar legea din 1.01.1970 îi discriminează atât pe aceştia, cât mai ales pe partenerii acestora!”, spune Möller.

A trimis memorii cu situația ei și Angelei Merkel, și multor altor miniștri, politicieni, jurnalişti, personalități, organizații etc., precum Horst Seehofer, Joachim Gauck, Prof. Dr. Maria Böhmer, Susanne Kastner, Guntram Schneider, Barbara Stamm, Alice Schwarzer, Sandra Maischberger, s-a adresat și Ambasadei Germaniei la București, unde a cerut să fie primită, dar a primit un răspuns nimicitor, că ambasadorul german n-ar fi responsabil, că să se ducă la tribunal şi să consulte un… avocat.

Nu i-a luat nimeni cazul în considerare  

Magdalena Möller vrea să solicite daune de 1.000.000 de euro statului german, fiindcă “mi-au distrus viața pentru a doua oară și mi-au furat identitatea. Eu am venit în RFG crezând că voi fi liberă și respectată, dar am pierdut tot, carieră, viață şi identitate. Dacă aș fi fost azilantă, aș fi avut mult mai multe drepturi, aş fi fost preluată de autorități, aranjată şi respectată”.

“Am fost ignorată total, lăsată fără apărare şi ajutor, în voia soartei şi la cheremul soțului, deposedată de toate aptitudinile, calificările, cunoştințele, meritele şi experiențele, dezintegrată, batjocorită şi umilită, adică am fost supusă în mod inexplicabil şi nescuzabil unui proces inversat, de gândire şi tratament primitiv, medieval”, spune fosta actriță.

Toți avocații germani pe care i-a consultat îi spun să nu-şi cheltuiască banii degeaba, fiindcă n-are nici o şansă. Nimeni nu a preluat cazul.

Nici un sprijin nici din România

După ce a epuizat aproape toate căile în Germania, în România s-a adresat atât actualului președinte Klaus Iohannis, cât şi actualului premier, Ludovic Orban, regizorului coleg Radu Boroianu, fost director al Institutului Cultural Român, Avocatului Poporului.

A depus și un dosar de peste 200 de pagini la Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO), acolo de unde ziarul Libertatea a scris că un angajat și-a dat demisia din plictiseală.

Răspunsul de 4 rânduri de la IRDO

S-a dus și personal la Institutul Român pentru Drepturile Omului. A avut o discuție de două ore cu directorul Adrian Bulgaru, însă răspunsul la Memoriul depus pe 12 septembrie a venit peste o lună și 10 zile şi a constat în patru rânduri.

De fapt, o informau că au direcționat cazul tot spre Ambasada RFG.

“Tezele mele de licență au fost pe fenomenul azilului și problematica refugiaților. Încă din timpul facultății am avut aplecare asupra drepturilor omului. Un domeniu prioritar pentru mine a fost domeniul migrației și azilului”. Declara recent Adrian Bulgaru, pentru Libertatea.

Magdalena merge mai departe

Magdalena Moller e la București de câteva săptămâni. E nevoită să vândă casa părintească, din zona Vatra Luminoasă, aflată acum în paragină. Ar fi vrut s-o repare, s-o păstreze, dar nu are bani de așa ceva. 

“Nimeni nu se simte răspunzător, nici în stare să schimbe ceva, toți îmi spun că așa este legea. Și mi se dă cu ea în cap. Deși este o lege absolut discriminatorie” spune Moller, care e decisă să nu renunțe la încercarea de a-și face dreptate.

În concluzie, Magdalena Moller spune:

“Acuz ambele state pentru toare daunele materiale, fizice, psihice și mentale suferite”

A lucrat cu Andrei Șerban și Liviu Ciulei

Magdalena Rădulescu Moller a lucrat cu regizori renumiți, de la Andrei Șerban (“Omul cel bun din Sechuan”, de Bertolt Brecht) la Radu Penciulescu (“Woyzeck”, de Georg Büchner), Dinu Cernescu (“Tristan și Isolda”, de Jean de Beer) ori Aurel Manea (“Britannicus”, de Jean Racine).

În 1973, Liviu Ciulei a luat-o să joace în “Macbett” de Eugen Ionescu la faimosul “Münchner Kammerspiele. În 1987 a mai avut o colaborare cu Grigore Gonța, la o piesă de Dario Fo.

Moeller vorbește fluent limba engleză, germană, franceză, italiană și spaniolă și are cunoştințe avansate de limbă rusă si turcă.

În dosarul de la CNSAS, Magdalena apare ca “un obiect” care trebuie exploatat

Magdalena a făcut, în noiembrie 2018, cerere să-și vadă dosarul la CNSAS, însă nu a mai găsit decât câteva diapozitive, 15 file cu generalități, inclusiv data în care s-a constituit dosarul de urmărire, 29 martie 1969, şi când a fost închis, la exact trei ani de la aceasta, la doi ani după plecarea ei din țară. “Am decis să exploatăm obiectul, așa scrie acolo”. 

CNSAS a înştiințat-o pe 13 mai 2019 că poate vedea și dosarul lui Wolfgang Moller. Sunt 132 de pagini, dintre care 82 sunt referitoare şi la ea: “Am aflat inclusiv faptul că se citeau scrisorile pe care i le trimiteam mamei și că și ei i s-a făcut dosar de urmărire în 1970, precum şi fratelui meu”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 16

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro