ComenteazăEginald Schlattner a ținut vreme de 14 ani slujba de duminică în fața băncilor goale și povestește, ori de câte ori are ocazia, că a făcut-o pentru propria bucurie, dar și „pentru a-l consola pe bunul Dumnezeu”.
„Aici mă cunoaște Dumnezeu pe nume”, și-a explicat bărbatul, ajuns acum la 89 de ani, decizia de a rămâne în sat, în ciuda plecărilor tuturor sașilor.
I s-a părut nefiresc ca brusc, după 800 de ani în care s-a slujit liturghie în diversele dialecte germane vorbite între 1200 și ceva și 2000, în biserica din Rothberg, acum Roșia, să se aștearnă liniștea. Și în timp ce el își vedea, în tandem cu Dumnezeu, de liturghie, au început să revină oamenii la biserică: „S-o fi plictisit să mă vadă mereu tot pe mine”.
„Locul suferinței nu se părăsește, ci se face în așa fel încât suferința să părăsească locul” – acest crez al lui Schlattner, pe care l-a așezat în romanul Wasserzeichen (Filigran, apărut în 2018), a fost unul dintre motivele pentru care, înainte de a ajunge la final de mandat la București, ambasadorul Meier-Klodt i-a recomandat președintelui Republicii Federale să-l onoreze pe scriitorul și preotul sas.
Foto:Ambasada Germaniei la București
Iar Frank-Walter Steinmeier a făcut-o fără reținere: pentru ce a reușit să scrie Schlattner până la 89 de ani, pentru cum a știut să se angajeze în folosul celor aflați la marginea societății, ca preot de penitenciar sau ca îndrumător spiritual al comunității rome din Roșia, și, nu în ultimul rând, pentru că a avut curajul să discute subiecte tabu în spațiul public românesc, cum ar fi responsabilitățile sau vinovățiile din trecutul recent, din ultimele dictaturi. „Inclusiv a propriei vini”, a punctat diplomatul german.
Articolul integral poate fi citit pe Deutsche Welle