Roman Marchitan spune că a fost medic rezident între 2005-2006,  la secția de ortopedie pediatrică de la Marie Curie, sub îndrumarea lui Burnei. În scrisoarea sa aduce acuzații grave la adresa doctorului Burnei și susține că acesta i-a provocat lui însuși traume care s-au vindecat greu.

”Lucrez în Franţa, am doi băieţi şi, în afară familiei, jobul meu rămâne una din sursele cele mai constante de satisfacţii şi stres. E o combinaţie necesară pentru cei care primesc plăcere din muncă lor şi mă îndoiesc că veţi găsi vreun medic în România care să poată afirmă acelaşi lucru. Să fii medic în România e în primul rând umilitor, după care în practica de zi cu zi poţi stoarce şi ceva satisfacţie profesională, dar totul e un compromis continuu cu propria ta conştiinţă. Iar conştiinţa se erodează treptat sub presiunea rutinei şi cei care “supravieţuiesc“ dezvoltă un fel de bătături morale, altfel nu poţi continua”, susține medicul citat de casajurnaistului.ro

Mai mult, acesta spune despre medicul Burnei că în afara unui discurs dinainte pregătit nu este în stare să lege fraze coerente, iar lista de titlluri și funcții pe care o vede îl surprinde incredibil.

”Mă întreb dacă aţi avut vreodată posibilitatea să-l auziţi vorbind liber, în afara unui discurs învăţat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, şi era aşa mai tot timpul. Citesc cu stupefacţie lista de titluri şi funcţii pe care a reuşit să le acumuleze acest personaj de o inteligenţă cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit şi ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea şi încrederea neclilntită în propriul geniu. Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă. Dacă aţi avea posibilitatea să cunoaşteţi persoana aşa cum am cunoscut-o noi, aţi înţelege că imaginea de monstru fără remuşcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne şi oase şi nimic din ce auziţi în legătură cu el nu e exagerat”, mai scrie Roman Marchitan.

Opera și adulți fără să aibă pregătirea necesară

Roman Marchitan susține că medicul Burnei nu doar că făcea experimente pe copii, dar făcea asta și pe adulți, pentru că el nu ar fi avut pregătirea necesară pentru astfel de intervenții chirurgicale.

”Opera uneori adulţi fără să-şi pună problema că nu avea nici o pregătire medicală în acest sens. E ca şi cum aş veni eu să vă operez de glaucom. Adulţii nu sunt nişte copii de dimensiuni mai mari, nu e suficient să foloseşti nişte plăci de dimensiuni adecvate sau nişte broşe mai groase, nici un ortoped de copii nu ştie să opereze corect o banală fractură de gleznă, cu excepţia cazului în care familia uzează de o avalanşă de pile şi relaţii. Numai că doctorul Burnei nu ştie cum vine treaba cu profilaxia bolii tromboembolice la adulţi, un detaliu minor. Pacientul a decedat. Familia n-a depus plângere, şi atâta timp cât familia nu depune plângere, business as usual.
Fluxul de pacienţi era impresionant şi, statistic vorbind, Budimexul este un loc în care cazurile clinice excepţionale şi curiozităţile diagnostice sunt la ordinea zilei. Vedeam uneori nişte cazuri de nu reuşeam nici să le descriem corect. Pentru acest procent mic de patologie ieşită din comun protocoalele nu există şi nimeni nu-l poate acuza de experimentare umană pentru că orice tratament le-ar fi fost aplicat devine automat experimental tocmai prin prisma lipsei precedentelor.

Problema e că incapacitatea de a-ţi asuma propriile eşecuri şi de a-ţi recunoaşte limitele poate transforma şi un caz banal într-o tragedie. Oricât ai fi copleşit de propriul tău geniu anumite limite umane şi deontologice ar trebui să rămână în vigoare, altfel devii o caricatură modernă de Victor Frankenstein. Toţi învăţăm să spunem pacienţilor: îmi pare rău, dar nu există altă soluţie, nu ţine de competenţa mea, dar vă recomand să mergeţi la cutărescu.

În momentul în care părinţii unui băieţel te imploră să-ţi agiţi bagheta magică şi să-i salvezi piciorul, pentru că la televizor se spune că eşti singurul capabil să realizeze premiere mondiale, e cazul să redevii pentru scurt timp medic. Ţine de competenţă şi de responsabilitatea ta să le explici că osteosarcomul e un cancer extrem de agresiv şi că principiile valabile încă de la sfârşitul secolului 19 rămân valabile în linii mari şi la ora actuală. Jobul unui medic e să-i convingă pe părinţi că amputaţia, oricât de mutilantă ar fi ea, este singură care oferă şanse reale de a-i salva viaţa copilului. Dl Burnei n-a ezitat, pentru că principiile medicale pot fi aplicate conform standardelor actuale de toţi ceilalţi profesionişti tocmai pentru că lor le lipseşte geniul. Nişte proşti. El, Profesorul, a excizat tumora din calcaneu (în acest punct orice ortoped se ia cu mâinile de cap şi respiră profund) şi copilul a decedat la scurt timp în urma unei extensii metastatice. Ce făceam noi în timpul asta? O evitam pe mama copilului şi evitam să discutăm cazul între noi”, mai arată medicul în scrisoarea sa.

Mai mult, acesta explică de ce niciun rezident nu a vorbit despre ceea se întâmpla. Medicul Roman Marchitan susține că practicile doctorului Burnei nu erau un secret, toată lumea știa ce se întâmplă, dar nimeni nu avea curajul să vorbească pentru că asta ar fi reprezentat sfârșitul unei cariere neîncepute încă.

Scrisoarea integrală pe casajurnalistului.ro

 
 

Urmărește-ne pe Google News