ComenteazăUPDATE: Dinu C. Giurescu a fost unul dintre cei mai mari istorici români şi profesor de incontestabilă reputaţie, subliniază Academia Română, marţi, într-un mesaj transmis la moartea academicianului.
Academia aminteşte că Dinu C. Giurescu descinde dintr-o celebră familie de istorici, fiind fiul lui Constantin C. Giurescu şi nepotul lui Constantin Giurescu. S-a născut la 15 februarie 1927, la Bucureşti, unde a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava”. Tot în Bucureşti a absolvit Facultatea de Istorie, în 1950, iar în 1968 şi-a obţinut titlul ştiinţific de doctor.
A lucrat iniţial (1956-1964) ca muzeograf la Muzeul de Artă din Bucureşti, Secţia de artă medievală, iar apoi, vreme de patru ani (1964-1968), a fost cercetător în cadrul Oficiului de Studii şi Documentare al Ministerului de Externe, ocupându-se de istoria diplomaţiei. În 1968 devine profesor la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, Bucureşti, fiind titular al cursului de istoria civilizaţiei europene (1968-1987). A fost profesor la Catedra de istoria românilor din cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1990-1997), conducător de doctorate şi profesor consultant începând cu 1997. Între anii 1988-1990 a fost visiting profesor la William Paterson College, Wayne, New Jersey şi la Texas A&M University, Statele Unite ale Americii.
Activitatea sa ştiinţifică acoperă o bogată şi diversă arie tematică, fiind preocupat de arta românească medievală din secolele XIV-XVIII, de studiul civilizaţiei române, de caracteristicile feudalismului românesc în relaţiile economice. Între lucrările dedicate acestor subiecte se numără: „Anaforniţe brâncoveneşti” (1959), „Bisericani, ctitorie a epocii lui Ştefan cel Mare”, „Maîtres orfevres de Kiprovac en Valachie au XVIIe siecle” (1964), „Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice în perioada feudalismului timpuriu” (1964).
A manifestat, de asemenea, interes pentru istoria diplomaţiei româneşti şi a publicat o serie de volume de „Documente diplomatice”: Nicolae Titulescu (1967), M. Kogălniceanu (1972), precum şi de studii istorice, între care „La diplomatie roumaine et le Pacte des Quatres” (1969).
A fost preocupat atât de editarea de izvoare, cât şi de elaborarea unor sinteze de istorie naţională: „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi” (1971, în colaborare), „Istoria românilor” (1974-1975, în colaborare), „Istoria ilustrată a românilor (1981-1982).
O atenţie deosebită a manifestat pentru problemele de istorie contemporană: „Romanias Communist Takeover: The Radescu Government” (1994), „România în al Doilea Război Mondial” (1999), „Imposibila încercare. Greva regală 1945” (1999), „Romanian in the Second World War” (1939-1945) (2000), „Cade Cortina de fier. România 1947” (2002), „Documente privind alegerile din 1946” (2001), „Uzurpatorii” (2004), „De la Sovromconstrucţii la Academia Română” (2008) şi multe altele. Împreună cu academician Mircea Maliţa a elaborat volumul „Zid de pace, turnuri de frăţie – deceniul deschiderii: 1962-1972”.
A fost coordonator şi coautor al volumelor IX (ed. I, 2008 ; ed. a II-a 2016) şi X (2013) din valorosul tratat „Istoria românilor”, operă fundamentală elaborată sub egida Academiei Române.
A militat împotriva demolării unor importante monumente istorice şi de artă, cărora le-a consacrat o serie de lucrări între care: „The Razing of Romanias Past” (1989), apărută în limba română în anul 1994, „Distrugerea trecutului României”, „Arhitectura Bucureştiului” (2010).
În 1990 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar în 2001, membru titular. Pe data de 24 aprilie 2014 a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române, funcţie din care a fost nevoit să se retragă după numai un an, din raţiuni medicale. A fost, de asemenea, preşedinte al Comisiei mixte de istorie româno-bulgare din Academia Română. Preşedinţia României l-a decorat, în anul 2000, cu Ordinul Naţional în grad de Cavaler.
Academicianul, care în 2017 a fost făcut cetățean de onoare al Bucureștiului, a fost informator al Securității cu numele de cod “Darius”. La sfârșitul anului 2013, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a remis un document, din care reiese că Dinu Giurescu a furnizat informații către Securitate, însă nu i s-a atribuit calitatea de colaborator.
Potrivit acestora, Giurescu a fost recrutat de către Securitate în martie 1967, când a „acceptat colaborarea, însă a insistat ca despre acest lucru să nu se ştie la M.A.E. (Ministerul Afacerilor Externe – n.r.) şi nici să nu se facă vâlvă”. Scopul recrutării a fost de a informa „asupra problemelor importante ce se petrec în M.A.E”, deoarece „prin natura muncii sale, are posibilitatea să furnizeze unele informaţii care interesează organele D.G.I” şi „are şanse” de a ajunge „funcţionar-diplomat” şi „nu în ultimul rând că, prin natura funcţiei, poate intra în contact cu cetăţeni străini”. Potrivit documentelor, întâlnirile ofiţerilor Securităţii cu Giurescu au fost continuate până în anul 1968, fără însă a se obţine „materiale de valoare operativă deosebită”.
Dinu C Giurescu, născut 15 februarie 1927 la București, provine dintr-o familie de mari istorici, ca fiu al lui Constantin C Giurescu şi nepot al lui Constantin Giurescu, era firesc, pe undeva, ca şi el să le calce pe urmele şi să îmbrăţişeze acest domeniu. El a fost licențiat al Facultății de Istorie, Universitatea din București, 1950. În anul 1968 a obținut titlul științific de doctor în istorie. Profesor la Universitatea de Artă, Secția Istoria și Teoria Artei-Muzeografie.
În 2002 a devenit membru al Academiei Române, iar pe 24 aprilie 2014 a devenit vicepreședinte al Academiei Române, pentru un mandat de patru ani.
De-a lungul vieții sale a scris mai multe cărţi şi lucrări de specialitate. Principalele lucrări pe care le-a publicat de-a lungul vieții au fost: Studii și Materiale de Istorie Medie, cinci volume, „Istoria ilustrată a românilor” (1981) – în colaborare cu tatăl său, „Imposibila încercare. Greva regală, 1945”, „România în al doilea război mondial” (1999), „Cade Cortina de Fier -România 1947” (2002).
A fost tatăl a două fete, amândouă plecând în Statele Unite încă din studenție și s-au stabilit acolo. În 1987, datorită unei relații apropiate cu ambasadorul României în SUA și-a depus actele pentru emigrare şi a plecat în America. După Revoluţie a revenit în ţară unde a devenit profesor la Universitatea Bucureşti – Facultatea de Istorie.
Citește și: Kate Middleton a purtat o rochie asemănătoare cu a prințesei Diana la ieșirea din spital