ComenteazăDoctor în filosofie al Universității din București, asistentă universitară la ASE și cercetătoare la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Cristina Voinea studiază impactul comportamentelor din lumea digitală asupra comunităților.
În prima parte a interviului acordat publicului Libertatea, Cristina Voinea a scos în evidență felul în care ne afectează violența unor postări ale căror efecte ies din lumea online și pătrund în realitatea fizică. Discuția continuă azi, pornind de la modificările care au apărut în utilizarea internetului în pandemia COVID-19.
– Traversăm o perioadă în care viața multora s-a mutat considerabil în online, cum crezi că ne va modifica asta pe termen lung?
–Nu știu cum ne va schimba pe termen lung pandemia. Dar știu că internetul ne-a ajutat imens în această perioadă; cei mai privilegiați dintre noi am putut să ne ducem viața cam la fel, datorită netului: am lucrat online, am făcut cumpărături online, ne-am întreținut cu ceilalți online, chiar dacă a fost ceva mai greu și ne-au lipsit diverse lucruri.
– Ce idee principală ai extrage din folosirea internetului în pandemie?
– S-a vorbit mult despre timpul de reflecție pe care pandemia l-a creat, un timp al evaluării și deconstrucției, al recentrării vieților noastre.
Mie cel mai important mi se pare că oamenii au realizat cum câteva companii, care domină internetul, de la Facebook, Twitter, Google, Microsoft, Apple sau proaspătul Zoom ne structurează din ce în ce mai puternic viața și posibilitățile de a face lucruri și a fi împreună cu ceilalți.
Cristina Voinea:
Până la urmă, cea mai importantă luptă care se duce astăzi este cea împotriva atenției noastre.
Responsabilitatea în online
– Din punctul tău de vedere, care e diferența dintre a prezenta anumite comportamente în online și a incita publicul să le facă în viața din afara monitorului?
– E, într-un fel, distincția dintre menționare și utilizare: pot vorbi despre abuzuri online pentru a-i face pe cei care mă ascultă să înțeleagă de ce astfel de comportamente sunt greșite sau pot face “o glumă proastă”, ca în cazul lui Coloab, despre viol, și să justific indirect agresiunile sexuale.
Nu doar online, ci și în viața de zi cu zi trebuie să fim atenți cum ne exprimăm, ce transmitem și cui.
În general, cred că este bine să vorbim public despre cât mai multe lucruri, de la sexualitate la existența lui Dumnezeu sau caracterul moral al președintelui ori al patriarhului bisericii. Însă trebuie să fim foarte atenți atunci când atingem subiecte mai sensibile, pentru a nu-i jigni sau a le face rău celorlalți. Practic asta înseamnă că trebuie să reflectăm înainte să spunem ceva, să ne gândim nu doar la ce efect va avea acel material asupra algoritmilor (ne vor populariza sau ne vor îngropa), ci și asupra celorlalți.
Din păcate, platformele sociale nu ne încurajează deloc să facem acest test critic. Trebuie să postăm totul cât mai repede, ca nu cumva să o fi spus alții înaintea noastră și astfel să pierdem valul.
Gândirea critică. Te gândești sau te uiți? Cum le putem îmbina
Este greu să deprinzi acest obicei al reflecției, al gândirii critice, înainte de a face ceva (și atunci când spunem, de fapt facem); este costisitor atât în ceea ce privește resursele de timp, cât și pe cele cognitive sau legate de atenție. Timpul pentru gândit și reflectat este un timp în care vei rata ultima poză cu pisici a prietenilor sau ultimul instantaneu de vacanță al unor necunoscuți cu care te-ai împrieteni pe Facebook. Este însă o tranzacție pe care tot mai mulți dintre noi ar trebui să o facem.
“Cascade ale urii”
– Cine este responsabil pentru ce se întâmplă în online? Cine ar trebui să fie?
– Fiecare dintre noi este responsabil pentru ceea ce face online. Există anumite caracteristici ale mediului online care ne pot face să uităm de convențiile și normele morale din viața de zi cu zi. De exemplu, pe net putem fi anonimi, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate să ne judece pentru ceea ce facem. Acesta este unul dintre dezinhibatori.
O altă caracteristică este faptul că prietenii, părinții și cei apropiați, de ale căror păreri ne pasă, nu ne pot vedea.
O altă chestiune relevantă este faptul că există mereu o „distanță” între noi, cei ce abuzăm, și victimele noastre. Nu le putem vedea imediat reacțiile așa că trăim cu impresia că nu putem avea un efect „real” asupra lor. Mai ales când acțiunile noastre poate se pierd într-un val de alte acțiuni similare, ceea ce unii numesc “cascade ale urii”.
Când “glumele” sau “locurile comune” fac un rău imens
Mediul în care ne desfășurăm are o importanță covârșitoare asupra caracterului nostru moral. Însă asta nu înseamnă că nu suntem responsabili pentru ceea ce facem, nu putem să ne folosim mereu de scuza “nu mi-am dat seama ce fac” sau “a fost doar o glumă”.
Suntem responsabili pentru faptul că nu ne punem problema dacă acțiunile noastre, chiar și cele de pe net, îi afectează pe ceilalți, suntem responsabili pentru că punem mai mult preț pe popularitate decât pe moralitate și respect.
Și, nu în ultimul rând, suntem responsabili pentru că „rostogolim” aceleași locuri comune despre cum e bine și ce e bine să fii, fără să ne gândim la efectul cumulativ al acțiunilor noastre.
Programele educaționale luptă să facă diferența
– Ce exemple de bune practici există în Europa în materie de sancțiuni legale ale unor comportamente din online? Ce funcționează?
– Când vorbim despre violență sau abuzuri online, ne referim, cel mai adesea, la un mănunchi de acțiuni. Abuzul poate varia de la:
- amenințări cu violența (de cele mai multe ori, sexuală);
- colportarea de minciuni (de exemplu, că cineva s-a culcat cu x indivizi sau că este un prădător sexual sau că are o boală cu transmitere sexuală);
- postarea unor informații sensibile online fără acordul posesorului (fotografii nud, clipuri compromițătoare, numărul de telefon, adresa);
- șantajul și până la spargerea conturilor online sau ștergerea lor.
În Uniunea Europeană, fiecare stat incriminează fie câteva din aceste acte, fie pe toate. Ideal ar fi să le incrimineze pe toate, deși legea și pedepsele nu sunt suficiente pentru a descuraja astfel de comportamente. Nu în legislație, ci în programele educaționale mi se pare că putem găsi exemple de bune practici. Unele state din Uniunea Europeană au introdus în școli diverse cursuri menite să descurajeze abuzurile online. În cadrul acestor ore speciale, profesorii îi informează pe elevi cu privire la pericolele pe care le pot întâlni pe net și îi învață la ce mijloace pot apela atunci când devin victime ale abuzurilor online.
– Și alte exemple?
– Alte state sunt și mai avansate. De exemplu, Estonia are un Ombudsman al copiilor, care încă din 2014 a pregătit materiale dedicate profesorilor și părinților prin care îi sfătuiește cum să gestioneze hărțuirea online. În Suedia, Olanda sau Marea Britanie școlile sunt responsabile de starea de bine a copiilor, ceea ce înseamnă că au responsabilitatea de a preveni hărțuirea de orice tip și obligația de a pune la punct proceduri prin care copiii sau elevii să raporteze în siguranță orice tip de abuz online. Toate acestea sunt exemple de bune practici pentru că pedalează mai degrabă pe panta educației decât pe cea a pedepsei.
Ceea ce vreau să spun e că introducerea unor sancțiuni penale pentru violența online nu va soluționa problema. Agresorii își pot ascunde identitatea, pot folosi canale de comunicare criptate, victimelor le poate fi teamă să denunțe la poliție aceste abuzuri.
Dacă de la începutul formării tale ți se vorbește despre aceste probleme, dacă ești informat despre sexualitate, viață privată și încredere online s-ar putea să te gândești de două ori înainte de a deveni un agresor sau o agresoare.