Doi afgani scăpați din infernul taliban își povestesc drumul greu spre integrare: „Românii sunt buni, ne-au adus mâncare și haine, noi i-am rugat să ne găsească o slujbă”

Shukrullah Attayee și Mohammad Shoaib Sanjar, doi refugiați din Afganistan, erau în aeroportul din Kabul, printre oamenii care se zbăteau să urce într-un avion și să scape din țara recent preluată de talibani, când au auzit două explozii. Shukrullah, 19 ani, se îndrepta cu părinții și cei trei frați spre poarta de îmbarcare. Pe Mohammad, 31 de ani, îl însoțeau cei doi copii de 3 și 6 ani și soția. Amândoi așteptau să ajungă în România, la 3.800 de kilometri distanță, unde îi aștepta o nouă viață. Până în august 2021, când fundamentaliștii islamici au readus teroarea în Afganistan, nici nu le-a trecut prin gând să-și caute un rost peste graniță. Două decenii, americanii menținuseră o pace relativă, așa că tinerii au reușit să studieze și să-și găsească locuri de muncă pe măsura pregătirii. 

Cei doi afgani au reușit, până la urmă, să vină în România și îi liniștește că acum sunt în siguranță – fiind din familii de judecători care lucraseră pentru guvernul precedent, riscau să îi omoare talibanii -, însă noua viață pe care și-o imaginau se lasă încă așteptată: „Viața noastră de până acum a fost doar un vis”, spune Mohammad în engleză. „În Afganistan aveam propria casă, mașină, dar când au venit talibanii, am pierdut tot”. 

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

Amândoi își țin gecile descheiate în această zi de ianuarie însorită. Pe o bancă din apropierea unui complex studențesc din București, după cinci luni în România, se întreabă cum va arăta viitorul lor. Încă nu au găsit joburi, au plecat fără diplome din Afganistan și nu își pot dovedi studiile, iar banii primiți de la stat le ajung doar de mâncare. 

Shukrullah se gândește că mai bine ar fi să renunțe la visul de-a merge la universitate, din moment ce n-a apucat să-și obțină diploma de bacalaureat în Afganistan și n-are nici dovezi că a terminat 12 clase. România nu le oferă alternative refugiaților dacă n-au acte care să demonstreze parcursul educațional, deși sunt bine-cunoscute condițiile în care își părăsesc țara natală. 

În limba română, el și Mohammad cunosc doar formule de salut și cuvinte simple precum „mulțumesc” și „aici”, dar fac săptămânal ore online asigurate de stat. Își doresc să învețe intensiv, căci asta le-ar deschide mai multe uși pentru angajare. Un salariu le-ar oferi și posibilitatea să se mute din camera de cămin pe care fiecare dintre ei o împarte cu cei cinci, respectiv trei membri ai familiei. 

Recomandări

Kamala Harris, primul discurs după înfrângere: „Am pierdut alegerile, dar nu lupta pentru libertate. Aveți putere”

„Am așteptat o zi să intrăm în aeroport”

Shukrullah îl cunoaște pe Mohammad din Afganistan, unde acesta era coleg de muncă cu tatăl lui. Amândoi lucrau ca judecători pentru guvernul de la Kabul, prăbușit odată ce trupele NATO și-au început retragerea și talibanii au preluat controlul. Totul s-a întâmplat în numai câteva zile.  Împreună cu alte cinci familii de judecători, Mohammad și tatăl lui Shukrullah au hotărât să fugă din Afganistan cu ajutorul asociației unei judecătoare din România.  

Până au primit viza pentru România, ca să se ascundă de talibani, judecătorii s-au mutat la rude. „Noi eram într-o casă, tata în alta, în același oraș, dar vorbeam cu el online”, povestește Shukrullah. „A fost dificil și periculos să îi avem pe talibani în fața noastră. Înainte auzisem de ei, dar nu îi văzusem niciodată”, mai spune el.   

Mohammad avea vreo 11 ani când Statele Unite au invadat Afganistanul ca să se răzbune pe talibanii care ar fi susținut atentatul terorist de pe 11 septembrie 2001. La vârsta aceea, înțelegea cât de cât cine erau talibanii și că trebuia să se ferească de ei. Cât țara a fost în mâinile lor, își amintea că mai ales fetele și femeile sufereau și trăiau în umbra bărbaților. La asta se gândea când vedea ce se întâmpla în jurul lui în august 2021. N-a crezut nicio clipă în bunele lor intenții. „Au promis schimbări doar la televizor”, spune răspicat. 

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

Pe 25 august 2021, la nouă zile după ce talibanii au cucerit toată țara, familiile de judecători au obținut viza pentru România.   

S-au dus cât de repede au putut la aeroportul din Kabul. „Era foarte aglomerat, pentru că toată lumea voia să plece”, își amintește Shukrullah. „Am așteptat o zi să intrăm în aeroport”. Când au reușit, două bombe au explodat în apropiere. Erau la altă intrare, iar asta le-a salvat viața. Peste 100 de oameni au murit în atentatul revendicat de gruparea teroristă ISIS în contextul haosului din țară. 

Printre răniți și oameni care își căutau disperați rudele, Mohammad și Shukrullah s-au întors cu ai lor acasă. Timpul se scurgea rapid, în mai puțin de o săptămână se încheia retragerea trupelor americane. 

Din 2019 până în 2020, numărul afganilor solicitanți de azil a crescut de 12 ori

După câteva zile în care n-au știut dacă vor reuși sau nu să scape de talibani, au plecat cu ceilalți judecători cu mașini spre Pakistan, sub îndrumarea asociației din România. 230 de kilometri au făcut din Kabul până la graniță și au așteptat cam 24 de ore să intre în Torkham, în Pakistan, principalul punct de trecere a frontierei pentru afganii care își lasă țara în urmă. Încă cinci zile s-au mai scurs până au luat primul zbor spre București din capitala Islamabad. Iar după 14 ore pe drum, au aterizat în Capitală. 

„Am plecat din Afganistan cu o bluză, blugi și o geantă mică”, își aduce aminte Shukrullah. Mohammad a făcut toate drumurile spre libertate cu doi copii mici în brațe, care nu înțelegeau ce li se întâmpla. „Nici nu am avut când să ne retragem banii, talibanii au blocat toate conturile judecătorilor”, spune Mohammad. Așa au ajuns în România în mare parte doar cu hainele de pe ei.  

Din București au mers direct la centrul pentru solicitanți de azil din Galați, unde au locuit și cu oameni care trecuseră ilegal granițele, inclusiv afgani. „Îi înțelegem, pentru că vin tot din țări unde viața lor e în pericol, ca Irak și Siria”, spune Shukrullah. 

2.384 de afgani au cerut azil în România în 2020, adică 38% din totalul de 6.158 de solicitanți, conform Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI). Spre deosebire de 2019, când doar 200 de afgani au solicitat o formă de protecție, potrivit platformei Panorama. Creșterea de 12 ori a numărului solicitanților afgani a avut loc după ce s-a anunțat retragerea trupelor NATO din țara lor. 

Iar numărul acestora va continua să crească. În 2021, de exemplu, aproape s-a dublat, în comparație cu 2020, transmite IGI, și a ajuns la 4.259 . Recent, Flavius Ilioni-Loga, directorul executiv al Asociației LOGS din Timișoara, care ajută migranții, a declarat pentru Libertatea că numărul solicitanților de azil afgani ar putea atinge și 10.000, după revenirea talibanilor. 

Dar numai o parte primesc statutul de refugiat și rămân aici; în 2020, de pildă, doar 28% au obținut o formă de protecție. În total, în prezent, au permis de ședere în România 494 de cetățeni afgani, mai arată IGI.

De la un centru din Galați la un cămin studențesc din București  

După trei luni și jumătate în centrul din Galați, Shukrullah și Mohammad s-au mutat cu rudele într-un cămin studențesc din București, la fel și celelalte familii de judecători. S-a întâmplat tot datorită asociației care i-a ajutat să vină în țară, iar chiria o plătește JRS, un ONG care apără drepturile refugiaților. 

Într-un fel, au avut un parcurs mai liniștit decât refugiații care n-au avut la cine să apeleze sau au decis să iasă din cele șapte centre pentru solicitanți de azil ale României, ca să ajungă în Occident. Până să treacă ilegal granița, aceștia trăiesc pe străzile unor orașe ca Timișoara și pierd cei 16 lei pe zi pentru mâncare primiți de la stat. 

Shukrullah și Mohammad știu că în Vest ar avea mai multe oportunități decât în România, dar nu se gândesc să plece de aici, unde au primit deja statutul de refugiat și au permis de ședere. Traversarea ilegală a granițelor li se pare prea riscantă. „În niciun caz”, dă din cap Mohammad. „Avem și copii mici”. 

Shukrullah încearcă să privească partea pozitivă a mutării în Capitală, cum ar fi că acum sunt  independenți și pot ieși oricând din locuință. La centru aveau întotdeauna nevoie de permis.  

Amândoi apreciază că fiecare familie are acum o cameră, însă visează la o locuință pe care să o poată închiria, la un spațiu mai mare. 

Fiecare refugiat primește de la statul român cam 500 de lei pe lună, iar banii le ajung familiilor pentru mâncare, dacă îi gestionează bine, recunosc amândoi. Dar nu au cum să-și cumpere încălțăminte sau haine, spune Mohammad. Cu atât mai puțin să închirieze un apartament.  

Refugiații primesc acei bani cel mult 12 luni cu posibilitate de prelungire încă 6, timp în care trec printr-un program de integrare derulat de IGI, precizează Flavius Ilioni-Loga de la Asociația LOGS. 

„Avem și discuția asta în România: De ce să le dăm refugiaților 500 de lei în timp ce cazurile sociale primesc mai puțin? În Timișoara, o persoană nu poate să trăiască și să caute chirie cu banii ăștia”, spune Flavius Ilioni-Loga. „Va fi obligată să lucreze și va alege cel mai ușor loc de muncă, într-o comunitate care vorbește limba arabă, la o șaormerie, de exemplu. În Germania, un refugiat primește 400-500 de euro (aproape 2.000 de lei – n.r.) de persoană pe lună plus cazare”. 

Nu e așa dificil să găsească un job într-o spălătorie sau în construcții, dar nu le oferă siguranță financiară, mai spune el. Prin 2016, părinții unui băiat din Afganistan cu care colaborează în prezent și-au găsit de lucru cam într-un an la o fabrică de cartoane din Timișoara. Au reușit, cu toate că nu vorbeau și nici acum nu vorbesc bine limba română. Amândoi au studii superioare, tatăl fusese jurnalist, iar mama, profesoară de geografie. 

De ce învață greu limba română  

Învățarea limbii române este una dintre greutățile prin care Shukrullah și Mohammad sunt obligați să treacă pentru a putea să-și găsească un loc de muncă din care să se întrețină. Doar că acele câteva ore de studiu pe săptămână nu sunt suficiente. Li se pare grea. Acum sunt într-o clasă online unde participă peste 100 de refugiați, spune Shukrullah. „Nu am reușit să învățăm, nu putem să ne exprimăm în supermarket, pentru că unii români mai în vârstă nu vorbesc engleză. Am vrea să învățăm limba repede”, continuă băiatul.    

Cursurile de limba română sunt oferite de inspectoratul județean școlar, dar cele șase ore pe săptămână sau câte reușesc să facă sunt insuficiente, precizează Flavius Ilioni-Loga. „Alte țări europene au programe intensive în care persoanele învață limba respectivă câteva luni câte cinci sau șase ore pe zi”. În București ține ore de limbă și Organizația Internațională pentru Migrație (O.I.M.), dar sunt complementare. 

Pentru refugiați nu doar limba română e o piedică, consideră directorul Asociației LOGS. Lipsa sau nerecunoașterea diplomelor și a experienței, precum și discriminarea reprezintă alte câteva probleme. „Dar e clar că, dacă un om vorbește limba măcar la un nivel de începător, va avea mai multe șanse la un interviu pentru un loc de muncă mai bine plătit”.  

„Nu ne-am adus diplomele și certificatele”

În Afganistan, Shukrullah voia să studieze Economie sau Drept, ca tatăl lui. Când s-au întors talibanii, mai era puțin până la examenul final de liceu, pe care nu a mai apucat să-l dea, așa că nu are o diplomă de absolvire sau dovada că a terminat 12 clase. „În România mi s-a spus că nu pot merge la universitate dacă nu am diploma de liceu. Cum să fac rost de ea?”, se întreabă dezamăgit Shukrullah. „Unul dintre colegii mei din Afganistan a plecat în Australia și guvernul de acolo a zis că trebuie să treacă un examen și, dacă reușește, se poate înscrie la universitate”.

„Nu ne-am adus diplomele și certificatele pentru că la granița cu Pakistan erau multe puncte de control”, intervine Mohammad. Le era frică să nu vadă talibanii că au studiat Dreptul, căci asta le-ar fi pus viața în pericol. 

Flavius Ilioni-Loga amintește că nu toate statele procedează ca România și că există mai multă empatie față de acești oameni care de frică sau din grabă pleacă din țara lor fără documente. 

Dacă n-au nici dovada celor opt clase, nu pot urma nici măcar un curs de orientare profesională. În Spania, cu care fondatorul LOGS a colaborat recent, validează chiar și competențele celor mai vulnerabili, care n-au terminat opt clase. „Așa le va fi mai ușor pe piața muncii, omul nu are cursuri de bucătar, dar are o diplomă care recunoaște că știe să gătească”, argumentează Flavius Ilioni-Loga. 

În Canada s-au găsit și alte soluții pentru integrarea refugiaților, pe lângă sprijinul din partea statului. „Refugiații sponsorizați de persoane fizice au tendința de a dezvolta legături mai profunde cu patria lor adoptivă”, scrie New York Times. „Un studiu privind programul de sponsorizare privată din Canada a constatat că refugiații sponsorizați au obținut locuri de muncă mai bune decât cei ajutați doar de guvern”. În acest text de opinie, autoarea subliniază că  sponsorizarea din partea persoanelor și instituțiilor locale poate schimba și percepția publică despre refugiați.        

„Fiecare membru al familiei are problemele și trăirile lui”

Mohammad și Shukrullah nu și-ar fi părăsit niciodată țara dacă nu s-ar fi temut de răzbunarea talibanilor. „În Afganistan, aveam propria casă, mașină, când au venit talibanii, am pierdut tot”, spune Mohammad. Soția lui, de asemenea judecătoare, își face chiar mai multe griji în legătură cu viitorul ei aici. „Pentru că e femeie și mamă”, explică el. „Fiecare membru al familiei are problemele și trăirile lui”.  

Shukrullah se bucură că el și cei dragi sunt în siguranță în România, dar consideră că viața lor era mai bună în Afganistan.

Existau explozii uneori, dar acolo ne ocupam de învățat, progresam; aici sunt luni întregi de când nu facem nimic. Nici frații mei mai mici nu pot studia. Am pierdut atât de mult timp…

Shukrullah:

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro