Jurnalist Libertatea, poveste de pe marginea infernului. ”Atunci am întârziat. Și când am ajuns în Colectiv, oamenii aveau chip de zombie și prietenii mei ardeau de vii”

S-au scurs aproape doi ani de la infernul din Colectiv. 30 octombrie 2015. Ziua care a rămas vopsită, în calendarul sufletului meu, în culoarea funinginii și a fumului înecăcios pe care, în atâtea coșmaruri, îl mai simt în nări și îmi sufocă somnul. S-au scurs aproape doi ani, timp în care dimensiunea catastrofei s-a așternut ca o poveste despre nepăsare și moarte și n-a schimbat nimic. Poate doar faptul că, noi, cei ce am fost aproape de masacrul incandescent, am învățat ce înseamnă frica. Dar furia disperată de atunci s-a transformat în cuminte neputință.

Invitația era pentru ora 22.00. Am întârziat aproape fără motiv. În nenumărate zile și nopți am rememorat în minte, moment cu moment, seara aceea. Încercând să înțeleg ce fel de înger păzitor mi-a încurcat pașii, împiedicându-mă să ajung acolo unde cu siguranță aș fi fost prin în capcană: lângă scenă. Scena pe care prietenul meu, membru al trupei Goodbye to Gravity, avea să-și cânte ultimele acorduri.

Lava neagră de plastic topit, ce a descompus atâtea suflete, parcă se scuge și azi în fața ochilor mei, ieșind pe aerisirile clubului, cu un nor greu de fum. Asta am văzut când am parcat mașina, pe o stradă laterală. Fum gros aruncat afară de ventilatoare. Și totuși era ciudat de liniște. Bastionul de cărămidă ce găzduia clubul Colectiv înghițea, pe lângă suflete, țipetele. Dar atunci nu știam asta. Nu, n-am intuit dimensiunea dezastrului, dar am grăbit pasul spre intrarea în fabrica ce găzduia clubul Colectiv, mai degrabă mânat de curiozitate.

Recomandări

Asociația cu activitate obscură care a atras într-un parteneriat Ministerul Transporturilor. ONG-ul primește bani din SUA să ajute persoane traficate

Din clubul unde eu trebuia să intru, ieșeau oameni cu chipuri și mișcări de zombie

Și totul a luat-o razna. Acolo, la intrare, se turna un film despre Iad. Și n-am mai înteles nimic. Din clubul unde eu trebuia să intru, ieșeau oameni cu chipuri și mișcări de zombie. Chipuri împietrite în groază, mișcări mecanice. Mergeau fără direcție și din haine le ieșea fum. Și se așezau pe jos, pe cimentul din curtea fabricii, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau se prăbușeau parcă secerați.

Când am început să înțeleg, mi s-a părut brusc că aerul a devenit greu ca smoala. Așa e frica: un monstru negru care ți se așează pe piept și te împiedică să respiri. Care te leagă de mâini și își îngheață sângele. Care te face să vrei să urli și să plângi, să intri în foc sau să fugi. Și mai apoi, niciodată să nu uiți. Știți ce glas are disperarea? E un cor de strigăte neomenești amestecat cu șuierul focului. Așa a fost atunci. Pe urmă s-au auzit primele sirene. Dar asta a fost mult mai târziu, șapte minute mai târziu, cele mai lungi șapte minute din viața mea.

Primii polițiști ajunși la fața locului au încremenit cu stațiile în mâini  

 Se striga. Nu știai dacă de durere, de frică, ori în încercarea de a ajuta. Se striga la un moment dat și că ar fi fost deblocată ușa containerului prin care se făcea evacuarea. Dar nu se putea intra în bezna fierbinte și irespirabilă. Din fumul înecăcios se desprindeau siluete târându-se, aproape călcate în picioare în efortul haotic de a interveni cumva, oricum. Iar primii polțiști ajunși la fața locului, un echipaj de sector, au încremenit cu stațiile în mâini când au văzut trupurile înegrite care mișcau spasmodic. Înconjurați de urlete și de moarte. Căci se murea deja.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Pe urmă au venit jandarmii și, coordonați de ei, eu și ceilați, nu știu cine erau ceilalți, ne-am trezit că apucăm, că ridicăm și cărăm oameni în afara fabricii. Pe urmă nu ne-au mai lăsat să intram și am început să bâjbâi fără rost în cautarea cunoscuților. Nu, nu erau. Probabil că oricum nu i-aș fi recunoscut. Și auzeam ca prin vis sirenele. Și așteptam să le aud din ce în ce mai tare, dar sunetul rămânea la fel de îndepărtat. De parcă se învărtea în jurul nostru și al iadului în care eram. Iar când au aparut, lumina rece a girofarurilor a început a dezveli trupuri inerte, despărțite de suflete chinuite de durere și ridicate la cer. Mulți dintre cei care au ieșit pe picioare s-au stins sub ochii mei. Și atunci, ca un demon scăpat din iad, aproape frenetic, am început să-mi caut, pe sub folii, prietenii.

A fost o noapte care, într-un fel, nu se va mai sfârși vreodată

Din ce în ce mai multe folii. Tragedia a adus în stradă, în orele următoare, presă, politicieni, curioși ori falși eroi. Moartea și durerea făceau spectacol la televizor. Dar tot moartea a furat suflete peste tot în acea noapte. În club, în curte, în piața fața fabricii, în ambulanțe și taxiuri. Și mai apoi la spitale.

Recomandări

Noi inundații de amploare în Spania. Zone de lângă Barcelona și Tarragona au fost acoperite de ape I VIDEO

Câteva ore mai târziu, avem s-o întâmpin pe doamna Ana Pascu la Spitalul de Urgență Floreasca. (Alex ajunsese pe picioare la camera de gardă, cu mașina unui prieten. Pe urmă starea lui se agravase, minut după minut, oră după oră.) Dar atunci, noaptea, mama lui Alex a intrat în clinică împietrită de durere, fără un cuvânt și, nu știu de ce, m-am simțit vinovat ca în adolescență. Când împărțeam cu Alex sticla de bere și gardul din fața blocului povestind despre visele noastre. Al lui era să cânte, să aibă trupă de rock.

30 octombrie. Atunci a fost o noapte care, într-un fel, nu se va mai sfârși vreodată. O tragedie în urma căreia am rămas mai sărac. Au plecat, mistuiți de flăcări, de plastic topit și înecați în fum, prietenii mei.

Nelu Tilie. Fostul ziarist Nelu Tilie, care a primit moartea resemnat, fără să încerce să iasă din infern.

Alex Pascu s-a stins două săptămâni mai târziu. Alex, omul ce a inventat povestea Goodbye to Gravity, poveste născută într-un apartament de pe Strada profesor Ion Maiorescu, din propria sa suferință. S-a întâmplat lunga perioadă de recuperare a sa, cât a stat aproape imobilizat la pat din cauza unui accident stupid. Poveștea lui s-a transformat în scrum la acea lansare nefastă, când, culmea , până la consacrarea la nivel european a formației mai era un pas mărunt.

26 de oameni au pierit atunci, noaptea. Peste 100 au fost răniți, iar 38 au pierdut lupta în lunile care au urmat. Ultimul dintre ei, care a ridicat bilanțul victimelor la 65, Răzvan, s-a sinucis astă vară. Prea fragil pentru a duce mai departe durerea și amintirile. Și absența iubitei lui, Valentina, pe care a pierdut-o atunci.

Incendiul din 30 octombrie 2015 a izbucnit în timpul unui concert susţinut în clubul Colectiv de trupa rock bucureşteană Goodbye to Gravity, care îşi lansa albumul ”Mantras of War”. Solistul Andrei Găluţ este singurul membru al trupei care a supravieţuit tragediei.

VIDEO EXCLUSIV / Anca Serea, amănunte neștiute despre coșmarul trăit în avion. ”Îngrozitor, înfiorător, nu mai puteam

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro