ComenteazăAndrei Plahov, unul dintre cei mai importanți critici de film din Rusia și președinte onorific al Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI), a publicat în 21 martie 2022 în publicația rusă Kommersant un articol echilibrat și curajos despre relațiile ruso-ucrainene văzute prin prisma cinemaului.
Kremlinul contra lui Rodnianski
Rodnianski, care e născut în Ucraina și care a făcut carieră la Moscova, dar și la Hollywood, a făcut recent subiectul unui ordin pe care ministrul rus al apărării l-a dat ministrului culturii.
Kremlinul acesta a cerut ca toate producțiile lui Rodnianski, precum și cele ale lui Volodimir Zelenski să fie scoase de pe agenda culturală a Rusiei.
Rodnianski nu doar că a produs în Rusia filme premiate la mari festivaluri ca „Leviathan” de Andrei Zviaghințev ori „Beanpole” și „Closeness” de Kantemir Balagov, dar a fost printre cei care au fondat canalul TV ucrainean 1+1, canal care a colaborat mult cu compania lui Zelenski, Kvartal95 Studio.
De pe partea sa, Volodimir Zelenski era, până să devină președinte al Ucrainei, un actor de comedie foarte popular și în Rusia.
Cel mai cunoscut producător rus
În 17 martie 2022, Rodnianski a declarat pentru „The Hollywood Reporter” că oricum nu se mai așteaptă să primească vreodată bani de la statul rus. Ministerul Culturii îi anulase cineastului viitoarele proiecte cu Andrei Zviaghințev, Kantemir Balagov și Kira Kovalenko, încă înainte ca ministrul apărării să dea acea dispoziție.
Andrei Plahov nu pomenește ordinul ministrului apărării în textul din Kommersant scris la câteva zile după ce presa anglo-saxonă de cinema anunța că cel mai cunoscut producător rus e tras pe dreapta. Dar ce face Plahov e să prezinte succint faptele și să răsucească discret declarația lui Rodnianski în favoarea acestuia.
„Născut și crescut la Kiev, Rodnianski e legat strâns și de structurile de film și televiziune din Ucraina, și de cele din Rusia, pentru că a condus canalul ucrainean 1+1, precum și canalul rusesc STS. Totuși, renumele său internațional și cosmopolitismul (în plus, a lucrat și în America) riscă acum să-l facă «un străin printre ai lui». Răspunzând numeroaselor zvonuri deranjante și comentariilor care îl acuză de abuz de încredere și de abuz de sprijin din partea statului, producătorul asigură: «Nu voi mai folosi în niciun caz bani de la statul rus»”.
Vina de a fi cosmopolit
Scrie Andrei Plahov: „Motivul e enunțat clar: același cosmopolitism (…). Măsura cineastului adevărat e identitatea sa națională, fără compromisuri ori jumătăți de măsură. Dar vorbim despre autorul filmelor «Maidan» și «Donbass» (cel din urmă candidat la Oscar în 2018 din partea Ucrainei).
Toate marile festivaluri ale lumii l-au ținut în ultimii ani pe Loznița în palme ca pe reprezentantul cel mai strălucit al cinemaului ucrainean, în vreme ce în Rusia a fost considerat rusofob. Dar el a fost cel care s-a opus boicotului total al filmelor rusești.
Să contextualizăm puțin ceea ce Andrei Plahov scrie în textul său atent și precis ca mersul pe sârmă. Când Academia Europeană de Film (EFA) a dat un prim comunicat despre invazia rusă din Ucraina și s-a abținut să folosească cuvântul război, Loznița a publicat în Screen Daily în 28 februarie o scrisoare deschisă în care anunța că iese din EFA și numea comunicatul „rușinos”.
El denunța teama comunității cinematografice internaționale de a numi război ceea ce, după patru zile de bombardamente, asta și era.
EFA a revenit în 1 martie cu un alt comunicat în care condamna războiul din Ucraina încă din titlu, anunțând că nu va mai accepta filme rusești la preselecția pentru premiile sale din acest an.
Asta l-a inflamat din nou pe Loznița (care e stabilit de câțiva ani la Berlin, oraș unde e și sediul EFA). Cineastul a revenit cu un nou comunicat, unde critica boicotul asupra cineaștilor ruși și invita comunitatea internațională să nu judece oamenii „după pașaport, ci după faptele lor”.
„În februarie 2022, când soldații ruși au intrat în Ucraina, primul mesaj pe care l-am primit a fost de la prietenul meu, cineastul rus Viktor Kossakovksi, care mi-a spus: «Iartă-mă. E o catastrofă. Mi-e atât de rușine». O zi mai târziu, Andrei Zviaghințev, încă slăbit după o lungă suferință, mi-a trimis un mesaj video”, a spus Loznița, citat de Variety.
Cum explică ucrainenii că l-au exclus pe Loznița?
În urmă cu câteva zile, Academia Ucraineană de Film l-a exclus pe Loznița pe motiv că, potrivit comunicatului acesteia, „a menționat în repetate rânduri că se consideră un cosmopolit, un cetățean al lumii. Dar acum, când Ucraina luptă să-și apere independența, conceptul-cheie în retorica fiecărui ucrainean ar trebui să fie identitatea sa națională“.
În 19 martie, într-o postare pe Facebook, Loznița și-a prezentat punctul de vedere: „În fața tragediei războiului, cred cu tărie că trebuie să ne păstrăm bunul-simț.(…) Am fost uluit să aflu că Academia Ucraineană de Film m-a exclus pentru că sunt cosmopolit. Tradus din greacă, acest cuvânt înseamnă «cetățean al lumii»”, spune el.
Încă din secolul al XVIII-lea, cosmopolitul a fost prin definiție o persoană deschisă ideilor și liberă de prejudecăți culturale, politice și religioase. Doar spre sfârșitul erei staliniste, plecând de la campania antisemită a lui Stalin dintre 1948 și 1953, acest termen a primit o conotație negativă în discursul propagandistic rusesc.
Serghei Loznița:
Andrei Plahov sugerează că ar mai fi o cauză pentru căderea în dizgrație a lui Loznița – faptul că în documentarul său din 2021, „Babi Yar. Context”, arată cum armata ucraineană a colaborat cu armata nazistă la masacrul din 1941 și că acest lucru i-ar fi adus multe antipatii.
Puteți citi aici interviul acordat de Serghei Loznița ziarului Libertatea despre „Babi Yar. Context” în 2021.
Marile festivaluri nu elimină filmele rusești
Luările de poziție ale lui Loznița vin pe un fundal confuz de reacții din partea lumii culturale internaționale și a lumii filmului în cazul de față, despre ideea de boicot asupra culturii ruse.
Toate festivalurile de film își modifică programele și introduc filme ucrainene, iar asociațiile profesionale lansează fonduri de susținere a cineaștilor ucraineni.
Marile festivaluri – Cannes, Berlin, Veneția, San Sebastian și Karlovy Vary – au declarat că, până când războiul nu se va termina într-un mod favorabil poporului ucrainean, nu vor refuza filme rusești în selecție, blocând însă filmele celor care susțin regimul lui Putin, precum și delegațiile guvernamentale și oficiale.
Sunt și festivaluri mai mici care au scos coproducțiile majoritare sau minoritare rusești din ediția din acest an, printre care Festivalul Kino Pavasaris de la Vilnius, directorul acestuia, Algirdas Ramaska, spunând că filmele care au folosit bani de la statul rus vor trimite acești bani, prin sistemul de taxe, către războiul din Ucraina.
Aceasta e și poziția Academiei Ucrainene de Film, care împreună cu cineaști ca Oleg Sențov (aflat la Kiev în prima linie încă din primele zile de război) imploră comunitatea cinematografică să boicoteze total cinematografia rusă.
„Politica (neo)colonială a Rusiei față de Ucraina”
Ucrainenii cer, printre altele, Consiliului Europei să excludă Rusia din Eurimages și din Convenția Europeană a Coproducțiilor Cinematografice, iar producătorilor străini să nu mai colaboreze cu producătorii ruși. Petiția lansată acum trei săptămâni a fost semnată până acum de peste 10.200 de oameni.
În 12 martie, Festivalul Molodist, de la Kiev, cel mai important festival de film din Ucraina, s-a declarat dezamăgit de reacțiile marilor festivaluri, afirmând că atunci când toate sectoarele economice taie legăturile cu Rusia, alegerea de „a separa cultura de politică, de parcă asta ar fi funcționat vreodată”, nu face decât să dea o voce „politicii (neo)coloniale a Rusiei față de Ucraina”.
Care e cea mai bună poziție în dilema momentului? Boicot total și, dacă nu, cine pune limitele?
The New York Times a încercat să răspundă în 4 martie prin articolul „Să-i boicotăm pe ruși în film și nu numai? Asta e întrebarea”.
Potrivit lui Jane Duncan, o expertă în boicoturi culturale ca agenți ai schimbărilor politice de la Universitatea din Johannesburg, citată de NY Times, aceste acțiuni „pot avea «mare succes», dacă există reguli clare despre țintele lor”.
„Boicotul cultural din Africa de Sud, cerut de activiști în 1958, a fost inițial un boicot total al artiștilor străini care lucrau în țară și al instituțiilor artistice din afară care găzduiau sud-africani. Dar mai târziu, activiștii au înțeles că acest lucru le dăuna artiștilor sud-africani, care deja erau cenzurați la ei acasă. Boicotul s-a domolit la sfârșitul anilor 80, astfel încât artiștii au putut călători și răspândi mesajele anti-apartheid“. Problema unui boicot cultural selectiv e, deci, în opinia lui Duncan, „cine decide?“.
Restricțiile, ca îndemn pentru revoltă sau ca a doua oprimare a culturii
Cotidianul american citează și punctul de vedere al directorului Festivalului de la Vilnius, care spune că o izolare totală i-ar determina și mai mult pe ruși să se revolte. Dar cât ar putea dura această izolare totală?
Festivalul de la Cannes, de pildă, l-a invitat de două ori în competiție pe Kiril Serebrenikov cu „Leto” (2018) și „Petrov s Flu” (2021) în mare măsură pentru că acesta era un critic al regimului Putin, care l-a pus în arest la domiciliu.
Un boicot total asupra filmelor ruse nu ar stimula, probabil, spiritul de revoltă al cineaștilor ruși care și-așa se luptă cu cenzura acasă.
Majoritatea filmelor ruse se fac cu bani de la stat, dar dacă filmele cineaștilor incomozi ruși nu ar fi luate la Cannes și astfel încurajate, acestora le-ar fi mult mai greu să-și păstreze libertatea interioară.
NY Times a stat de vorbă și cu Kiril Sokolov, cineast rus cu jumătate din familie ucraineană, care în ciuda semnării a două petiții de încetare a războiului, care îl pun într-o situație dificilă în Rusia, s-a văzut exclus recent din selecția Festivalului de la Glasgow.
Contactat de jurnaliști, festivalul s-a justificat prin faptul că filmul „No Looking Back” fusese finanțat cu bani de la stat. Exclus a fost din festival și Lado Kvataniya, regizor rus ale cărui filme au avut probleme cu cenzura în Rusia și care s-a exprimat public împotriva războiului și a lui Putin.
Gherghiev, mogul care decidea ascensiunea în muzica rusă
Probabil că o atitudine nuanțată se impune. Una e să renunți la colaborări cu artiști incomozi regimului și alta să renunți la apropiați ai lui Putin, care refuză să se pronunțe împotriva lui, cum a fost cazul lui Valeri Gherghiev.
Marele muzician a fost concediat din postul de dirijor al Filarmonicii din München pentru că a refuzat să ia poziție împotriva războiului și a țarului. Au fost voci care i-au amintit lui Gherghiev că el a fost, prin puterea de curtean de elită al lui Putin, cel care a dictat ascensiuni și decăderi culturale discreționare în Rusia.
Sopranei Anna Netrebko, care a spus doar că nu e expertă în politică și că nu poate să-și trădeze țara, deși e împotriva războiului, Opera Metropolitan din New York i-a anulat angajamentele.
Conștiința i-a împins însă pe alți artiști ruși să reacționeze altfel. Olga Smirnova, una din stelele Teatrului Balșoi, a părăsit compania în 16 martie și s-a declarat public împotriva războiului (bunicul ei e ucrainean).
Cineastul Kantemir Balagov și cel mai important critic rus de film, Anton Dolin, au părăsit Rusia. Un interviu cu Dolin, pentru publicul românesc, puteți citi în Libertatea. Cineastul ruso-kazah Timur Bekmambetov a condamnat ceea ce a numit (pentru deadline.com) „tragedia din Ucraina” și a vorbit despre o „calamitate monumentală”.
Și celebra actrița Ciulpan Hamatova a părăsit Rusia și a denunțat invazia Ucrainei, scrie Euronews. Ea se află acum în Lituania, de unde a acordat un interviu difuzat pe YouTube de jurnalista rusă Katerina Gordeeva. „Tragedia care are loc acum, dezastrul umanitar la care asistăm nu are nimic de-a face cu eliberarea”, a spus ea, trimitere la afirmația reluată obsesiv de Putin și cei din cercul lui că „operațiunea militară specială” e menită să „elibereze” ucrainenii.
Exemplul lui Barîșnikov
În 20 martie, balerinul Mihail Barîșnikov, născut în Letonia și fugit în Vest în 1974, invita comunitatea internațională într-un interviu din The Guardian să nu facă din cultura rusă o „victimă colaterală” a invaziei lui Putin în Ucraina.
Barîșnikov se numără printre personalitățile care au lansat True Russia, o campanie de strângere de fonduri pentru refugiați, dar care își propune și să ajute la o mai bună înțelegere a culturii ruse. Alți cosemnatari de pe platformă sunt scriitorii Ludmila Ulițkaia și Boris Akunin, precum și economistul Serghei Guriev.
Organizatorii de la București mențin filmele rusești
La noi, Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World s-a decis să adauge mai multe filme ucrainene la cele deja selecționate, dar nu vrea să renunțe la filmele rusești deja alese.
Monica Stan, directorul artistic al festivalului care începe în 13 mai 2022, a spus pentru Libertatea că „un boicot ar cenzura artiști care și-așa au probleme cu cenzura în Rusia”.
Una peste alta, tema boicotului pare să fie o problemă fără ieșire pentru că fiecare parte are dreptatea ei. Andrei Plahov își încheie textul din Kommersant cu afirmația că în situația de față, „posibilitățile dialogului cultural direct dintre Rusia și Ucraina se restrâng în mod fatal sau chiar dispar”.
Divergențele lumii occidentale arată că dialogul e fracturat și înăuntrul ei.
Vechea dilemă a artistului care are de ales între a fi cetățean și a sta deoparte e nuanțată de faptul că deja nu mai e vorba de opțiuni politice, ci de un război cu tot mai multe victime nevinovate. Dar discursul naționalist (versus cel „cosmopolit”) riscă să izoleze ambele state și să facă dialogul imposibil nu doar între ele, ci și cu lumea occidentală, ceea ce va prelungi haosul.