ComenteazăDacă Noua Zeelandă a fost prima astfel de experiență pentru Irina Repede, Radu Păltineanu este un aventurier cu o experiență bogată. El a urcat pe unii din cei mai înalți vulcani ai lumii și a străbătut timp de 3 ani și 3 luni, pe bicicletă, Americile de la nord la sud.
Cei doi se descriu ca aventurieri care de mici au fost dornici să cunoască lumea și să trăiască cât mai mult în natură, dar spun că vor să lase și ceva în urma lor – în această expediție prin Australia pregătesc un program educațional care să fie implementat în școlile din România prin intermediul a 10 lecții despre natură.
Libertatea a vorbit cu amândoi, înainte de plecarea pe traseul din Australia, despre călătorie în sine, despre planurile lor și cum vor să împărtășească lumii experiențele lor.
Libertatea: De unde a pornit această pasiune a ta pentru expediții?
Radu Păltineanu: De la Piatra Neamț, când colindam dealurile din împrejurimi. Piatra Neamț este un orășel de munte, ești înconjurat de natură și am crescut cu asta, cu bunicul cu care mergeam la cules de ciuperci sau plante medicinale sau cu drumețiile pe Pietricica, pe Cozla sau Bahrin – în jurul Pietrei Neamț. De acolo mi se trage pasiunea pentru ieșitul în natură și explorat. Asta îmi doresc și asta fac, să explorez și să mă aventurez în zone cât mai inedite, cât mai sălbatice.
Nu sunt o persoană care practică un turism clasic, încerc să ajung în locuri puțin accesibile în care încă natura, culturile sunt ca odinioară, puțin atinse de om și de globalizare.
Irina Repede: De mic copil am fost superaventuroasă și sportivă. Îmi plăcea să le încerc pe toate. Am început cu karate și înot, apoi am făcut tenis de performanță. Aveam foarte multă energie care trebuia consumată și, sincer, tatăl meu este o fire foarte aventuroasă și m-a încurajat de mică să ies din zona mea de confort.
Am plecat din România când aveam 13-14 ani să joc tenis în Franța și atunci am descoperit pasiunea mea pentru călătorii. Când sunt pe drum, mă simt plină de viață și încă de atunci am căutat să călătoresc cât mai mult posibil. Bineînțeles, nu în stilul în care o fac acum.
„Un mod de viață”
Libertatea: Faptul că te deplasezi pe bicicletă sau pe jos ce avantaje îți aduce în fața unui turist obișnuit?
Radu Păltineanu: Diferența este că tu, practic, absorbi și vezi mult mai mult. Bicicleta și mersul pe jos sunt un mod uman de a vedea lumea, în sensul în care în mașină ești într-o colivie, nu ești expus la mediul prin care treci, cum ești pe bicicletă sau cu rucsacul în spate. Vezi enorm, simți, observi detalii pe care ți-ar fi imposibil din mașină sau avion. Eu petrec timp în casele oamenilor la care ajung, învăț limbile țărilor în care merg. Eu când părăsesc o țară sau o regiune rămân cu ceva, o bucățică din mine devine ceva de acolo. De fiecare dată când pășesc într-o țară nouă mă simt ca un adolescent, ca un copil care crește în anii petrecuți acolo și învață.
Asta face diferența între felul în care vreau eu să văd lumea și o simplă excursie individuală sau de grup de două săptămâni în unul sau mai multe locuri. De multe ori, când organizezi o excursie te duci în locuri foarte aglomerate, care nu-ți permit să te conectezi cu locul sau cu atmosfera.
E un mod de viață, eu îmi dedic viața aventurii și exploatării, și dorinței de a vedea lumea. Asta am început să fac în 2015, când am absolvit o facultate de inginerie software la McGill, în Canada. Mi-am dorit ca, în loc să mă duc într-o carieră de IT-ist în Canada sau SUA, unde puteam ajunge ușor, să îmi iau o bicicletă și să plec în Alaska și de acolo să parcurg Americile. La capătul a trei ani de stat în sălbăticie și petrecut timp pe drum, în diferite culturi, în diversitate geografică, climatică și culturală atât de mare, tu nu te mai poți întoarce la o viață de rutină de oraș. E ceva acolo în tine care se schimbă.
După cei trei ani petrecuți pe bicicletă, m-am întors în România, unde am întâlnit-o pe actuala mea parteneră, Irina. După puțin mai mult de un an de când m-am întors în România, am plecat amândoi în Noua Zeelandă. Am organizat și o tură de aventură cu niște amici. La capătul acelei ture, au început să se închidă granițele și noi, spre deosebire de cei care au venit cu noi, am decis să rămânem și am transformat această situație inedită de criză în ceva plăcut. În Noua Zeelandă și Australia, unde ne aflăm acum, pandemia a fost ținută la zero cazuri. În momentul în care s-au anulat zborurile, am decis să traversăm Noua Zeelandă la pas și pe bicicletă și asta am făcut aproape un an. Am traversat insula de nord – 1.700 de kilometri – la pas și în canoe o porțiune, apoi insula de sud pe bicicletă și insula Steward la pas din nou.
După Noua Zeelandă, era logic că trebuie să urmeze Australia, dacă tot am rămas în această parte de lume. De 6 luni ne pregătim pentru toată această experiență, pentru că, spre deosebire de Noua Zeelandă și alte state în care am fost, are multe porțiuni de deșert și am vrut să fim precauți în ceea ce privește felul în care abordăm deplasarea și ce trebuie să avem la noi.
Spre deosebire de 2015, când am plecat în Alaska și am fost foarte visător, acum am dat atenție detaliilor – sigur, și pentru că fac asta cu partenera mea și suntem o echipă și trebuie să avem grijă unul de altul să fim în siguranță.
Libertatea: Pentru prima dată pornești în expediție pe o tricicletă, de ce ai schimbat?
Radu Păltineanu: Aduce niște avantaje foarte mari. E mult mai confortabilă, urcările mi se par mult mai abordabile. E o tricicletă recumbentă în care tu stai ca într-un scaun de mașină și pedalezi în față. Vom avea și remorci la noi, în care vom căra apă, pentru că sunt porțiuni de sute de kilometri fără apă potabilă.
Irina va avea o tricicletă asistată electric cu panouri solare. Eu voi face pe una normală, mecanică, dar ea a vrut această asistență. E o chestie inedită, pentru că trebuie să-și asigure tot necesarul de curent prin niște panouri solare. Acum încercăm să vedem care e designul optim și deja am procurat piesele necesare și sperăm că la mijlocul lui septembrie putem pleca la drum.
„Departe de orice contact uman”
Libertatea: Care sunt principalele obstacole cu care vă veți întâlni?
Radu Păltineanu: E Australia, avem multe vietăți. În partea de nord există pericolul crocodililor, sunt cei mai mari crocodili de apă sărată din lume. Noi, practic, începem acest traseu în una din cele mai izolate părți ale Australiei, e o parte dificilă și foarte faină a traseului.
Noi asta ne dorim, să găsim acele părți rămase sălbatice. Mai există pericolul șerpilor veninoși, al taipanilor și așa mai departe. E o țară în care viața sălbatică e la ea acasă. Din punctul ăsta de vedere, noi căutăm chestia asta. E magnific să vezi și să trăiești cu alte specii, să interacționezi cu ele, e ceva ce s-a pierdut mult în viețile noastre.
Irina Repede: În fiecare zi îmi găsesc ceva de care să mă tem sau să mă îngrijorez anticipat. În general, apar aceste frici când întâlnesc oameni care îmi povestesc întâmplări groaznice din acele locuri. Dar, în mod real, îmi fac griji de temperaturile ridicate din nordul Australiei. Nu am mai experimentat așa ceva și nu știu cum voi reacționa. Vorbim totuși de o călătorie pe o tricicletă recumbentă, unde practic ești expusă în permanență. Îmi este frică de a fi izolată în caz de urgență.
Vom avea bucăți foarte îndepărtate de orice contact uman. Cu toate acestea, abia aștept să simt această libertate. Mă emoționează și mă înspăimântă în același timp. Îmi este frică să nu ne înțepe ceva veninos și îmi mai este frică de TIR-urile imense care trec pe șosea. Acestea circulă de regulă la viteză mare, iar pe aceste șosele este foarte mult praf și vizibilitate redusă.
Program educațional pentru elevii români
Libertatea: Cum vei povesti mai departe experiențele acumulate în călătoria ta prin Australia?
Radu Păltineanu: Eu am venit cu ideea unui program educațional, în parteneriat cu The Climate Vertical, bazat pe această expediție care sper să vadă lumina zilei și să fie predat în cât mai multe școli din România. E făcut pe formă de zece lecții centrate pe un obiectiv de dezvoltare durabilă al ONU. Am vrut să folosesc exemplul exotic al expediției noastre și să aduc ceva interactiv în clase.
Am gândit zece lecții, fiecare bazată pe un obiectiv de dezvoltare durabilă, și care au trei părți: o parte de explore, una de learn și una de act. În prima parte, noi, cei de pe teren, venim cu explorarea și exemple, iar ulterior, prin acel exemplu, noi încercăm să-i facem pe copii să vină cu exemple și probleme similare din comunitățile lor. În ultima parte, acei copii sunt îndrumați să găsească soluții inedite sau să se alăture unei inițiative care urmărește să rezolve aceste probleme.
Nu am ajuns încă la nivelul de a „vinde” spre școli. Încercăm deocamdată să găsim finanțare. Nu am mers încă cu produsul finit spre piață. E ceva ce oferim gratuit școlilor. Am găsit deschidere în acest sens și poate fi ceva unic, pentru că chiar și la nivel mondial au fost exploratori care au organizat în jurul expedițiilor programe educaționale, dar totuși pe un eșantion redus, iar la noi, în România, nu s-a făcut așa ceva, pentru că nu avem o cultură dezvoltată a explorării.
Libertatea: Crezi că pandemia de COVID ar putea să îți strice planurile de călătorie?
Radu Păltineanu: Da, de-aia am fugit din Sidney. Multă lume ne întreabă, întâi, cum am ajuns noi în țara asta, pentru că Australia a rămas închisă din martie 2020. Noi am intrat printr-o portiță a sistemului, s-a deschis o bulă de călătorii cu Noua Zeelandă, noi eram deja acolo și am putut trece între două valuri ale pandemiei. Acum e închis totul iar.
Australia e puțin diferită, pentru că nu se merge pe o strategie națională. Când apar cazuri, de obicei sunt în orașele mari și ele sunt în primul rând carantinate. Dacă numărul cazurilor depășește o limită în afara orașului, atunci se carantinează statul respectiv.
Noi mergem prin niște regiuni foarte puțin populate, unde riscul izbucnirii și creșterii numărului de cazuri este foarte redus. E al doilea cel mai sălbatic continent, după Antarctica, cu o populație de 25 de milioane concentrată mai ales în cinci orașe. În rest, sunt comunități de câteva zeci de locuitori.
Există acest risc ca, la un moment dat, să fie închisă granița dintre două state prin care trebuie să trecem, vom lua acest risc în calcul, dar șansele sunt foarte mari să nu trebuiască să trecem prin asta. Traseul trece prin niște regiuni foarte puțin populate.
„Nu ne luăm la întrecere cu nimeni”
Libertatea: Ai stat 3 ani și 3 luni în Americi, ai traversat Noua Zeelandă într-un an și trei luni, în cât timp îți propui să termini noua aventură?
Radu Păltineanu: Ne dăm undeva între șase luni și un an, eu sper ca programul educațional să fie gata până la finalul anului acesta, pentru a-l putea derula în semestru al doilea. Un an ne dăm, pentru că atunci când vrei să vezi lucrurile în detaliu ia timp. Avem și un parteneriat cu National Geographic prin care vrem să documentăm în diferite articole ultimele zone rămase sălbatice ale Australiei, dar și probleme legate de încălzirea globală. Vrem să ne acordăm timpul ăsta pentru a putea face lucrurile în liniște. Nu e o cursă, nu ne luăm la întrecere cu nimeni.
Noi încă suntem în discuții cu câțiva sponsori care să asigure logistica expediției, încă căutăm, de asta suntem încă în pregătiri. Asta pentru că vrem să dedicăm expediția celor de la ACBD din Focșani, practic singurul spital din România capabil să reabiliteze orice specie de animal sălbatic. Prin a dedica expediția lor vrem să strângem 28.000 de euro de la oamenii pe care îi întâlnim în Australia, prin donații și prin urmăritorii mei din online și oricine este dispus să contribuie cu o sumă mică, pentru achiziționarea unei salvări care i-ar ajuta să ajungă mai rapid la cazuri. Este un mod de a crea awarenes în România privind intruziunea noastră din ce în ce mai mare în habitatul animalelor sălbatice și educarea oamenilor în acest sens.
Libertatea: Te-ai gândit pe viitor ce planuri ai, dacă vrei să mergi mai mult pe partea de activist de mediu sau de explorator?
Radu Păltineanu: Amândouă. Expedițiile sunt cele care îmi dau sens vieții. Mă simt viu când sunt acolo pe teren în mijlocul pustiului și trebuie să mai fac încă 100-200 de kilometri să ajung undeva sau atmosfera când mă trezesc dimineața la cort și îți bei cafeaua făcută la aeropres, în fiecare dimineață cu un peisaj nou. Mă simt viu, om, în plină fericire când fac expediții și vreau să continui.
Dacă e să vorbim de activist și educație, m-am implicat și în alte proiecte. În 2013 am militat în campania Salvația Roșia Montană. Am creat un tur de protest cu Tică Darie, cu care ne-am cunoscut în Copenhaga. M-am implicat în zona asta, am participat în 2013 la toate protestele organizate de românii din Montreal pentru că eram student. Mergeam duminică de duminică în fața consulatului și am fost și la Roșia Montană, am făcut un tur cu bicicleta. M-am implicat în zona asta și acum cred în puterea proiectului educațional căruia încerc să îi dau viață și încerc să schimb mentalități.
Libertatea: Știu că abia pornești în călătoria spre Australia, dar nu pot să nu te întreb, ți-ai făcut planuri pentru noi călătorii, ce obiective ai vrea să mai atingi?
Irina Repede: Nu pot să mă gândesc mai departe de prima parte a acestei expediții, adică să traversăm peninsula York și zona de nord-est a continentului, până la Darwin și să o facem până începe sezonul ploios, altfel riscăm să rămânem blocați în noroi pe undeva. Și mai trebuie să menționez și faptul că voi folosi o tricicletă solară, al cărei sistem electric poate ceda în condiții extreme sau pot apărea probleme. Pentru mine toată această perioadă, de când am rămas blocați în Oceania, mi-a schimbat viața în cel mai frumos mod și, în același timp, m-a determinat să las controlul și să nu mai fac alte planuri, pentru că am înțeles că viața are alte planuri pentru mine.
Ah, mi-ar plăcea să explorez toată lumea. Aș vrea să văd Siberia, deoarece bunica mea era născută acolo și simt că este important pentru mine să mă conectez cu acel loc. Visez să explorez Kamceatka și zonele izolate din Canada. Să traversez Islanda la pas și, nu îl ultimul rând, România, pe Via Transilvanica. Îmi doresc să am o experiență în care traversez o regiune cu un animal: cal, cămilă sau chiar un măgar.
Irina Repede:
„România, reperul cu care am pornit în viață”
Libertatea: Care mai este relația ta cu România, te-ai mai vedea locuind aici?
Radu Păltineanu: Am locuit în 2019 și la începutul anului trecut în România. E țara mea, până la urmă. La urma urmei, casă îți e lumea, dacă m-aș duce undeva în America Latină, pe care am explorat-o pe bicicletă, m-aș simți ca acasă. Dacă m-aș duce în Montreal, m-aș simți acasă, am locuit 10 ani acolo. Dacă mă duc în Noua Zeelandă, m-aș simți acasă. Există o legătură sigur mai mare cu România, pentru că e țara în care m-am format, mi-am petrecut primii ani din viață. România e acasă pentru mine, mă văd trăind și am trăit aici și voi mai trăi. E reperul cu care am plecat în viață și cu care mă duc în lume. E rădăcina de la care pleci și la care adaugi.
Libertatea: Ți-ai pus vreodată problema că vine un moment al retragerii, să îi spunem așa al „pensionării”, când nu vrei mai vrea să călătorești?
Radu Păltineanu: E grea asta cu pensionarea. E greu să spui că poți să revii, poți să încerci să îmbini – e cazul ideal – sau poți să rămâi nomad și explorator o viață întreagă. Eu mi-aș dori să echilibrez un pic cele două laturi, pentru că în acest fel poți aduce aporturi pozitive și în comunitatea ta, în rândul oamenilor care îți urmăresc activitatea.
Libertatea: Cum te prezinți în fața unui om care nu are nicio informație despre tine?
Radu Păltineanu: Depinde în ce societate mă aflu. Dacă mă aflu în Noua Zeelandă sau Australia, oamenii au cultura aventurii. Oamenii din societățile acestea chiar fac lucruri ieșite din comun. În Noua Zeelandă, oamenii de rând au veliere și pleacă în jurul lumii. E o societate care înțelege foarte bine ce fac și nu trebuie să mă mai explic.
În România sunt oameni care se uită așa și spun „ăsta ce face? Se plimbă”. Nu înțeleg că e ceva mai mult acolo decât o simplă plimbare.
Ceea ce m-a impresionat în Noua Zeelandă, când le spuneam de România, a fost că nu a existat un singur om care să mă întrebe unde este, ci dimpotrivă, mulți au fost în România. Pentru că ni s-a întâmplat asta, am decis în ultima zi să fac un sondaj pe stradă în Christchurch. Am întrebat 15 oameni aleatoriu pe stradă ce știu despre România și cinci fuseseră în România.
Irina Repede: Nu îmi place foarte mult să vorbesc despre mine. Sunt destul de timidă, dar am în mine acest drive interior foarte puternic, care mă împinge să îmi îmbogățesc viața în moduri inedite și în același timp să experimentez lucruri cât mai diverse. Am această deschidere, cu toate că îmi este tare greu de fiecare dată când încep ceva nou și o trăiesc intens.
Viața mea acum este foarte apropiată de natură și acolo mă simt cel mai bine și liniștită. În acest punct al vieții mele, vreau să mă dedic cât mai mult înțelegerii și simțirii lumii naturale care mă înconjoară. Simt că acest continent (n.r. – Australia) este atât de diferit de ceea ce știu și am văzut vreodată și sunt extrem de nerăbdătoare să petrec mult timp în natură și să aprofundez acest continent.
Totodată, sunt foarte curioasă să îi înțeleg pe aborigeni și cultura milenară a acestora. Sper să fim suficient de norocoși și să fim primiți de comunitățile aborigene izolate prin care o să trecem, să se deschidă către noi, ca să putem avea o experiență cât mai autentică.
„Primul pas, prima pedală”
Libertatea: Ce le-ai transmite celor care sunt inspirați de stilul tău de viață și vor să-ți urmeze exemplul, să pornească și ei în astfel de expediții. Respectiv, ce le transmiți celor care nu-ți înțeleg pasiunea și te privesc cu reticență?
Radu Păltineanu: Primul pas, prima pedală, prima decizie e cea mai grea. E ca și când ai sta pe marginea trambulinei și te gândești dacă să sari. Dar dacă ai sărit și nu se întâmplă nimic, e o senzație faină. Eu mă bazez foarte mult în ceea ce fac pe zona de necunoscut. E cea mai mișto zonă în care se poate dezvolta omul și de acolo ne vin și motivația, și experiențele, totul. Aia e sursa noastră, de fapt.
Noi trăim în niște societăți în care de mici avem niște mecanisme protective foarte puternice. De cele mai multe ori luăm în considerare pericolul, dar nu luăm potențialul de dezvoltare sau potențialul de energie. Primul pas este cel mai greu, dacă îl faci ai 80-90% șanse să faci următorii 1-2-10 milioane.
Nu mă refer doar la aventură, la stilul meu de viață, la orice. Nu trebuie forțat, nu trebuie să crezi că ai nevoie de o avere. Eu am plecat în Americi cu 600-700 de euro în buzunar. Puțin cu puțin, am scris articole pe blog, oamenii îmi dădeau donații pentru că rezonau cu ce scriam și cu experiențele mele. Alții îmi deschideau ușa casei lor și îmi dădeau ce au mai bun pentru că erau superinteresați de povestea mea.
Pentru cei care m-ar putea critica e foarte constructivă critica lor.
Irina Repede: Le-aș transmite că nu este ușor să planifici și să prinzi acel curaj de a face posibil un vis pe care îl ai, dar, dacă într-o zi te trezești și indiferent de cât de imposibil pare, faci un mic prim pas către el, atunci totul se va îndrepta pozitiv către tine.