De când dosarul Colectiv a fost trimis în instanță, doamna
Golu a lipsit doar de la două termene. “Și uneori am întârziat, nu ajungeam în
sala de judecată chiar la începutul ședinței”, mărturisește ea cu un soi de
vinovăție în glas.

La începutul fiecărei ședințe se strigă lista cu părțile
civile: răniții și rudele celor decedați în incendiul din Colectiv. Sunt peste
300 de nume, iar în trei ani doamna Golu le-a învățat aproape pe de rost.
Numele lor și numele martorilor care au dat declarații în proces.

Își nota pe coli A4, prinse cu o clemă de un porte-papier,
toate mărturiile, cuvânt cu cuvânt. În dreptul unora dintre martori scria “jură”
și încercuia cuvântul, iar asta însemna că ei puseseră mâna pe Biblie, înainte
de a răspunde întrebărilor instanței.

Îmbrăcată în negru, nemișcată ore întregi pe banca de lemn din sala de judecată, ca un intrus printre robe de avocați și inculpați, doamna Golu a fost cel mai fidel stenograf al procesului. “Să nu dați foile vreunui jurnalist!”, i-a spus un avocat la unul din termenele trecute. Îi era teamă că, prin dezvăluirea acelor mărturii, toată suferința “părților civile” va fi expusă public, vulnerabilizându-i. Doamna Golu i-a zâmbit trist avocatului.

Ieri, la ultima audiere de inculpați din procesul Colectiv,
a fost pentru ultima oară când ea a consemnat, conștiincioasă, declarațiile din
sală.

“Pentru cine
scrieți?”

“Pentru
mine. Vreau să știu ce s-a întâmplat acolo. Și ce a făcut copilul meu în
ultimele minute din viața lui.”

Tudor Golu, fiul doamnei Golu, avea 28 de ani. A fost grav rănit în incendiul din Colectiv și a murit în noaptea de 9/10 noiembrie 2015, într-un spital din Marea Britanie.

“Am văzut imagini cu el în club, din acea seară”, îmi spune
mama lui Tudor. “Se îndrepta spre ieșire. Nu era printre primii, dar încă avea
timp să iasă. Și am observat că se uita în jur în timp ce mergea, de parcă ar
fi căutat ceva cu privirea. Nu pe cineva, ci ceva.”

Tudor Golu, fiul doamnei Golu, avea 28 de ani

Apoi, doamna Golu îmi spune că și-a zărit fiul în imaginile
de pe camera de supraveghere video din container. Tudor vorbea cu cel de la
garderobă. 

“Putea să iasă! Mai avea timp să iasă!”, spune mama lui.

“Un martor a declarat aici, în sala de judecată, că cineva a
venit la garderobă și a spus că a luat foc în club și că e nevoie de un
extinctor. Putea să fie Tudor? N-am auzit, atunci când am văzut imaginile, ce
îi spunea el celui de la garderobă, pentru că nu e sunet pe imagini. Pe urmă,
containerul s-a umplut de un fum dens”.

Sutele de foi de hârtie pline cu scris mărunt, cu declarații
trecute prin inimă înainte ca mâna să le transforme în litere, despre groaza,
panica și agonia celor din Colectiv, sunt încercarea mamei lui Tudor de a
pricepe de ce. De ce a murit fiul ei. De ce n-a ieșit pe ușa clubului, când se
mai putea. Și de ce nu s-a salvat.

Sentința pe care o va da curând judecătorul nu-i va oferi
vreun răspuns.

Uneori, ea se învinovățește. Asemenea altor părinți care
și-au îngropat copiii după tragedia din Colectiv.

“Nu ne-am crescut copiii învățându-i să fie insensibili, să
pună viața lor mai presus de a altora. I-am învățat să ajute și să fie
altruiști. E poate greșeala noastră. Și plătim pentru asta”, mi-a spus doamna
Golu mai de mult, în timp ce ieșeam din tribunal. E o altfel de sentință.
Deasupra celei pe care o va da judecătorul în dosarul Colectiv.

Sentința instanței va nesocoti această durere. Pentru a
stabili cuantumul daunelor, judecătorul i-a întrebat pe părinți cum au fost
afectați de moartea copiilor. Ca și cum ar exista în vreo limbă a pământului
cuvinte cu care să poți răspunde la întrebarea asta.

Dar judecătorul trebuie să cuantifice. Precum o casă de marcat în care intră număr de victime, procente de piele arsă, zile de spitalizare, grade de handicap și costuri de pomeni și parastase, pentru ca la final să rezulte alte cifre. Ani de detenție și sume pentru daune.

“Ar trebui să publicați însemnările dumneavoastră din timpul
procesului”, îi spun mamei lui Tudor. Stăm la o masă din holul tribunalului,
într-o pauză a procesului.

Incendiul din Colectiv din noaptea de 30/31 octombrie 2015

Pe aceeași bancă, lângă doamna Golu, e soția pirotehnistului
care a aprins artificiile din Colectiv. Ascultă și ea, ferindu-și privirea, cum
femeia povestește despre fiul ei. Iar durerea din vocea mamei îi apasă umerii,
ca o lespede. Soțul ei, pirotehnistul, a fost și el rănit în incendiu, însă a
supraviețuit și e inculpat.

E o altfel de sentință. Deasupra celei pe care o va da
judecătorul în dosarul Colectiv.

“Ar trebui să scoateți o carte despre procesul Colectiv”,
spun, și doamna Golu tresare. “Nu. N-aș putea să vând ceva, n-aș putea iau
vreun ban de pe urma morții copilului meu. Cum să fac asta?”, întreabă ea
privindu-mă lung și ochii i se umplu de lacrimi.

“Vreau doar să știu de ce. Și, mai ales, vreau ca să nu fie în zadar. Vreau ca tot ce s-a întâmplat acolo să nu se mai repete. Dar încă se repetă, iar tragedia de la Timișoara a fost ultimul exemplu. Accidentul din Munții Apuseni, elicopterul SMURD prăbușit în Republica Moldova, Colectiv, Timișoara… Se tot întâmplă și nu plătește nimeni. Pentru că sunt de neclintit cei care ar trebui să plătească”.

E tot o altfel de sentință. Fără proces, fără suspendarea executării, fără cale de apel. E deasupra sentinței pe care o va da judecătorul în dosarul Colectiv.

Fotografie principală: INQUAM PHOTOS / OCTAV_GANEA

 
 

Urmărește-ne pe Google News