„Drepturile omului” funcționează în favoarea securiștilor care l-au anchetat pe disidentul Gheorghe Ursu: „spălați” de justiție prin invocarea principiilor CEDO

Din motivarea instanței reiese că, în faza actuală a procesului, principiul autorității de lucru judecat și drepturile fundamentale ale omului au funcționat în favoarea reprezentanților sistemului dictatorial represiv, nu a victimelor acestora.

Arestat sub acuzații de drept comun

Inginerul Gheorghe Ursu a ajuns în beciurile Securității după ce a trimis o scrisoare către Radio Europa Liberă prin care a avertizat locatarii blocurilor avariate de cutremurul din 1977 asupra gradului de periculozitate în care aceste clădiri au fost lăsate de regimul Ceaușescu. Gheorghe Ursu îl acuza direct pe dictator că a dat ordinul de sistare a lucrărilor de consolidare la blocurile respective.

În plus, Gheorghe Ursu făcea parte dintr-un cerc de intelectuali care desfășurau, în viziunea autorităților comuniste, o „intensă activitate de propagandă dușmănoasă” împotriva regimului.

În contextul în care Nicolae Ceaușescu dăduse ordin la începutul anilor ’80 ca în România să nu mai „existe deținuți politici”, organele de Securitate căutau să îi aresteze pe disidenți sub acuzații de drept comun, așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Gheorghe Ursu.

Recomandări

Generalul Nicolae Militaru, artizanul diversiunilor cu „teroriști” care au dus la moartea multor soldați la Revoluție. De ce i-a oferit Ion Iliescu conducerea Armatei

În 1985, Gheorghe Ursu n-a avut dreptul la un proces echitabil în România și nici nu a fost protejat de dispozițiile CEDO.

Ucis în bătaie de deținuți de drept comun

Ofițerii de Securitate Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș au fost cei care au efectuat în 1985 percheziția domiciliară acasă la Gheorghe Ursu, căutând orice pentru a-l putea lua la anchetă: i-au găsit perechi de blugi – „speculă” și mărunțiș adus ca amintire din călătorii – „deținere legală de valută”.

În perioada ianuarie – noiembrie 1985, inginerul Gheorghe Ursu a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist. Disidentul a fost arestat la 21 septembrie și a murit pe 17 noiembrie 1985, în Spitalul Penitenciar Jilava.

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

În noiembrie 1985, Tudor Stănică (şef al Direcţiei de Cercetare Penală a Miliţiei) şi Mihail Creangă (șeful Arestului Miliției) au determinat doi deţinuţi de drept comun, Marian Clită şi Radu Gheorghe, „să exercite acte de violenţă” împotriva inginerului Ursu. Cei doi l-au torturat pe disident în infama „Catanga”, o aripă a Arestului Miliției Capitalei în care erau închiși opozanții regimului comunist. Gheorghe Ursu a fost ucis în bătaie de cei doi deținuți introduși în celulă anume pentru a-l tortura.

Disidentul era „roșu la față” și „se clătina” după anchetă 

Totodată, maiorul Marin Pîrvulescu era ofițerul de Securitate care îl scotea la anchetă pe disidentul Gheorghe Ursu, iar acesta din urmă prezenta apoi semne de violență pe corp, a declarat pe 7 iunie 2022 Florinel Palamariu, un fost milițian de la Arestul Central.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Depoziția lui Palamariu este printre puținele mărturii, dacă nu singura, care îl leagă pe Marin Pîrvulescu direct de maltratarea disidentului în cursul anchetei.

Fostul milițian a spus în fața Înaltei Curți că a văzut semnătura, numele și gradul lui Marin Pîrvulescu pe ordinul de scoatere la anchetă emis pentru Gheorghe Ursu, apoi a observat că disidentul era „roșu la față” și „se clătina” după ancheta lui Pîrvulescu.

Cu toate acestea, pe data de 23 iulie 2023, un complet de apel de la Înalta Curte – format din judecătorii Valerica Voica (președinte), Sorin Alin Nicolescu și Constantin Epure – i-a achitat pentru tratamente neomenoase pe foștii securiști Vasile Hodiș și Marin Pîrvulescu, trimiși în judecată în legătură cu asasinarea în cursul anchetei a disidentului Gheorghe Ursu.

Aceeași decizie de achitare a fost pronunțată și pe fond, la Curtea de Apel București, de către judecătoarea Mihaela Niță.

Ce cred judecătorii despre comunismul românesc post-1965

Înalta Curte a reținut în decizia de achitare din data de 27 iulie 2023 că fapta de tratamente neomenoase nu poate fi concepută fără existența, în prealabil, a unei situații de conflict, de adversitate între autorități și populație sau parte din aceasta, situația care a existat în perioada 1948-1964.

Însă ulterior anului 1965 – spune Înalta Curte – nu se mai poate considera că a existat o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale care s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune.

S-a arătat că un inculpat poate fi tras la răspundere penală pentru tratamente neomenoase și în situația în care acțiunea lui se îndreaptă asupra unei singure persoane căzute sub puterea adversarului, însă este absolut necesar ca acțiunea inculpatului să se înglobeze într-o acțiune mai amplă, sistematică, în care și alți indivizi comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relații de adversitate.

Împotriva acestei decizii au depus cereri de revizuire atât fiul disidentului, Andrei Ursu, cât și procurorii Parchetului Curții de Apel, arătând că:

• Represiunea a fost o trăsătură permanentă a regimului comunist,
• Conflictul dintre societate și regim a reprezentat o constantă,
• Regimul a continuat practicarea politicilor restrictive, interzicând orice manifestare publică pe care o considera drept un pericol la adresa stabilității sale,
• Autoritățile comuniste au disimulat represiunea politică prin folosirea anchetelor penale instrumentate de Miliție, ca paravan al acțiunilor de poliție politică ale Securității.

Motivare: CEDO spune că revizuirea nu poate fi un apel deghizat

Pe data de 9 mai 2024, Curtea de Apel București a respins cererea de revizuire formulată de Andrei Ursu și de procurori, reținând în esență că nu sunt elemente noi pentru desființarea deciziei de achitare dispusă de Înalta Curte.

Libertatea a consultat hotărârea 92/2024 a Curții de Apel pentru a vedea care au fost argumentele judecătorilor.

Magistrații și-au întemeiat soluția pe dispozițiile CEDO, invocând exact principiile pe care Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș au fost acuzați că le-au încălcat în 1985:

• „În jurisprudența instanței de contencios european (n.r. – CEDO) s-a statuat că revizuirea unor hotărâri definitive nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiași situații nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiași cauze.
• Totodată, s-a subliniat că revizuirea hotărârilor definitive poate interveni doar pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când acesta este/devine cunoscut în cursul procesului părțile au la îndemână căile ordinare de atac.
• Apoi, în practica judiciară s-a subliniat în mod constant că dispoziţiile (pentru revizuire – n.r.) se referă la «fapte și împrejurări», deci la fapte probatorii și nu la mijloace de probă noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de natură a afecta principiul securității raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil.
• Fără îndoială că noile fapte sau împrejurări urmează a fi dovedite de mijloace de probă noi, apte să demonstreze netemeinicia hotărârii atacate. Nu pot fi însă considerate «probe noi» în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce privește inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială.
• Rezumând, Curtea reţine că pentru ca faptele şi împrejurările invocate să poată constitui temeiuri legale care să permită revizuirea, (…) este necesar ca ele să preexiste hotărârii atacate, dar să fi fost descoperite ulterior rămânerii definitive a acesteia, pe baza unor probe noi, care nu au putut fi prezentate în faţa instanţelor de fond.
• Pe de altă parte, dovezile noi pe care se sprijină cererea nu trebuie să se constituie într-o prelungire a probatoriului cu privire la fapte şi împrejurări avute în vedere şi analizate de instanţele de fond.
• Or, în speţă, se poate uşor constata, în primul rând, din chiar conţinutul cererilor de revizuire, că faptele şi împrejurările invocate atât de părţile civile, cât şi de procuror, au fost descoperite anterior pronunţării hotărârii instanţei de apel, fiind consemnate, după cum arată chiar autorii cererilor de revizuire, în documente oficiale, în materiale întocmite de organizaţii naţionale şi internaţionale cu activitate în domeniul drepturilor omului, în studii de specialitate, în cărţi şi filme documentare, în hotărâri judecătoreşti etc., toate preexistente momentului la care hotărârea atacată a rămas definitivă (inclusiv cele mai recente dintre aceste documente, respectiv cele extrase din Baza de Date de Securitate a fostei Securităţi, fiind preluate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii la data de 24.02.2022, cu aproape un an şi jumătate înainte de pronunţarea hotărârii instanţei de apel).
• Prin urmare, revizuenţii aveau posibilitatea rezonabilă să le prezinte instanţelor de judecată implicate în soluţionarea fondului cauzei”, se arată în motivare.

Judecătorii, despre cererea de revizuire: Chiar dacă am vrea, nu am putea

Familia disidentului Gheorghe Ursu și procurorii au încercat să arate că atacul la adresa victimei Gheorghe Ursu a fost justificat de motive discriminatorii legate de opiniile sale politice, acest atac făcând parte din politica asumată de stat și fiind un episod din „planul de prevenire” al Securității.

Noile documente furnizate de CNAS pe care cercetătorii le-au descoperit în Baza de Date a Securității, recent predate de SRI, au relevat că Gheorghe Ursu avea corespondența interceptată de organele de Securitate, iar convorbirile lui erau ascultate și transcrise.

Judecătorii au considerat însă că aceste aspecte n-ar fi „noi” și nici suficiente pentru revizuirea deciziei de achitare a securiștilor, chiar dacă ar avea „convingerea intimă” că Gheorghe Ursu este disident, iar autorităţile comuniste erau în conflict cu populaţia și după anul 1965:

• „Împrejurarea că aceste fapte au fost reluate într-o serie de materiale de sinteză întocmite ulterior pronunţării hotărârii definitive de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc în colaborare cu Institutul de Istorie «Nicolae Iorga» şi, respectiv, de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, materiale invocate de revizuenţi ca probe noi, nu este de natură să repună în discuţie această concluzie, respectiv să le confere atributul de a fi nou descoperite în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. (1), lit. a) C.pr.pen.
• De altfel, mare parte dintre aceste fapte şi împrejurări (precum reprimarea revoltei de la Brașov din 1987, evenimentele din decembrie 1989, persecutarea unor disidenţi în perioada regimului comunist, atentatele organizate de fosta Securitate împotriva unor disidenţi aflaţi în exil) sunt bine cunoscute de opinia publică din România, putând fi considerate notorii.
• Mai mult, unele dintre ele (precum reprimarea revoltei de la Brașov din 1987, evenimentele din decembrie 1989, situaţia disidenţilor, împrejurarea că victima Ursu Gheorghe Emil a fost cercetată în continuare de organele fostei Securităţi în timp ce se afla în arestul miliţiei) au şi fost analizate în mod explicit în hotărârile pronunţate atât de instanţa de prim grad de jurisdicţie, cât şi de instanţa de apel.
• Pe de altă parte, împrejurarea că instanţele de fond nu s-au referit în mod individual la absolut toate evenimentele relevante pentru lămurirea aspectelor esenţiale analizate (în principal existenţa unui conflict între autorităţile comuniste şi populaţie după anul 1965), fapt, de altfel, imposibil de realizat în cadrul unei hotărâri judecătoreşti, nu înseamnă că acestea nu fuseseră descoperite şi cunoscute la momentul soluţionării definitive a cauzei.
• Dincolo de cele reţinute, se cuvine subliniat, dintr-o altă perspectivă a cerinţelor de admisibilitate a cererii de revizuire, aspectul că toate faptele şi împrejurările invocate de revizuenţi şi documentele prezentate în susţinerea acestora tind să prelungească în faza revizuirii probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond cu privire la fapte şi împrejurări avute în vedere şi analizate de acestea (existenţa unui conflict între autorităţile comuniste şi populaţie după anul 1965 şi, în particular, acţiunile represive întreprinse de organele de securitate ale regimului comunist) şi să suplimenteze argumentele prezentate sub acest aspect de revizuenţii din prezenta cauză în faţa primei instanţe şi prin motivele de apel.
• Instanţele de fond au avut la dispoziţie un amplu probatoriu în această privinţă, mare parte din dovezile respective vizând aceeaşi teză probatorie ca cea invocată pe calea cererilor de revizuire.
• Totodată, revizuenţii din prezenta cauză au putut prezenta o argumentaţie consistentă sub acest aspect, în special prin intermediul cererilor de apel. Or, astfel cum s-a arătat anterior, nu se poate obţine pe calea revizuirii o prelungire a probatoriului sau un surplus de argumente cu privire la fapte cunoscute şi analizate de instanţele de fond.
• În final, Curtea remarcă faptul că, în realitate, prin intermediul cererilor formulate i se cere instanţei de revizuire să procedeze la o reexaminare a probatoriului existent la dosar şi, pe baza acestuia, a unor probe noi (care puteau fi furnizate anterior şi care vizează împrejurări avute în vedere şi analizate de instanţele de fond) şi a unor argumente suplimentare, precum şi, eventual, a propriei sale convingeri, să realizeze o reevaluare a unor considerente din hotărârile instanţelor de fond apreciate ca fiind contrare adevărului istoric.
• Or, o reexaminare a cauzei în atare condiţii este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a revizuirii, care s-ar vedea transformată astfel într-o cale de atac ordinară, cu consecinţa încălcării principiului securității raporturilor juridice, care reclamă respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, hotărâri care nu pot fi desfiinţate decât dacă sunt îndeplinite condiţiile stricte de admisibilitate prevăzute de lege.
• Tot astfel, trebuie să se sublinieze că şi dacă instanţa de revizuire ar avea o convingere intimă diferită de cea a instanţelor de fond cu privire la anumite aspecte esenţiale ale cauzei (respectiv cele care vizează situaţia raporturilor dintre autorităţile comuniste şi populaţie după anul 1965 şi calitatea victimei Ursu Gheorghe Emil de subiect pasiv al infracţiunii de tratamente neomenoase), această împrejurare nu ar putea constitui în sine, în lipsa unor fapte şi împrejurări nou descoperite (…), un temei valabil pentru admiterea în principiu a cererilor de revizuire”, se mai arată în hotărârea Curții de Apel București.

Pîrvulescu și Hodiș, ultimii securiști trimiși în judecată de Parchet

În august 2016, Parchetul General i-a trimis în judecată pentru crime împotriva umanității pe Marin Pîrvulescu (maior în rezervă), Vasile Hodiş (colonel în rezervă), ambii fiind foşti ofiţeri ai Departamentului Securităţii Statului.

Alături de ei au fost deferiți justiției și George Homoştean (fost ministru de interne), precum și Tudor Postelnicu (șef al Departamentului pentru Securitatea Statului în timpul regimului Ceaușescu).

Ultimii doi au murit înainte ca dezbaterile pe fond să înceapă la Curtea de Apel București. La sfârșitul procesului pe fond, apoi în apel, Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș au fost achitați.

Procurorii militari au stabilit că Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş au exercitat acţiuni represive şi sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică) asupra lui Gheorghe Ursu, acţiuni care „au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să îi aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă”.

Vasile Hodiș și Marin Pîrvulescu au fost ultimii doi torționari trimiși în judecată de Parchetul General. Procurorii au obținut condamnarea lui Alexandru Vișinescu și Ioan Ficior la câte 20 de ani pentru infracțiuni contra umanității. Atât primul, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, cât și al doilea, fost șef al coloniei de muncă Periprava, au murit în pușcărie.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro