Ospătar în România, patron de restaurant în Spania! Povestea unuia dintre cei 3,5 milioane de români din diaspora

De regulă, articolele despre diaspora se măsoară în zile de documentare.

Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț au ales să facă același lucru în ani.

Începând cu ianuarie 2019, ei călătoresc cu o autorulotă prin Europa și documentează poveștile compatrioților din diaspora. Acesta este primul articol din seria Plecat, un proiect despre românii care trăiesc în străinătate.

Libertatea va publica vreme de peste un an articolele Elenei și ale lui Cosmin, în urma unui parteneriat bazat pe ideea că e important ca tot mai mulți români să înțeleagă fenomenul care ne-a transformat în țara cu cea mai mare creștere a numărului de emigranți, după Siria.

Veți fi la muncă alături de românii din străinătate, veți intra în casele lor, îi veți auzi discutând despre existența lor de zi cu zi, despre părinți și copii, despre regretele și mândriile lor.

E datoria unei redacții ca Libertatea să oglindească, cu netulburată fidelitate, viața românilor, indiferent unde muncesc și iubesc aceștia, iar Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au experiența și competența de a vă oferi acest caleidoscop așa cum nu s-a mai făcut în presa din România.

Îi poți urmări și pe Teleleu.eu.

„Am plâns tot drumul în autocar: îmi lăsasem amândoi copiii acasă”

Mariana Andronache a plecat în Spania în 2003, când avea 39 de ani. L-a urmat pe soțul ei, Romeo, care venise să muncească în Calaf, în provincia Barcelona.

„Am plâns tot drumul în autocar: îmi lăsasem amândoi copiii acasă. Carmen avea 17 ani și Robert, 19. Dar când am văzut că luam aici într-o zi cât câștigam în România într-o lună, am rămas”.

Romeo a muncit în România la restaurantul Bibi din Vama Veche împreună cu fiul său, Robert, care e mândru că „își câștigă banii lui” de când avea 15 ani. Erau bine plătiți, dar era doar un serviciu sezonier, pe timpul verii.

Mariana lucra în Ploiești la fabrica de textile Dorobanțul, care mergea tot mai prost, și avea un salariu mic. Au auzit că în Spania se câștigă bine și au plecat în căutarea unei vieți mai bune, la fel precum ceilalți 117 români care trăiesc azi în Calaf, potrivit Institutului Național de Statistică din Spania.

„Aici nu-ți zice nimeni «Ia uite, proasta asta nu știe să facă»”

După un an, a venit și Robert, fiul soților Andronache. Carmen, elevă în ultimul an de liceu, a rămas singură acasă. Vorbeau la telefon, dar pe atunci nu erau „așa telefoane bune și ieftine”, spune Mariana. „Stăteai la coadă la locutorio cu marocani și cu alți români – eram foarte mulți. Așa am petrecut toate evenimentele: notele, absolvirea liceului, Bac-ul, examenul de admitere, emoțiile”.

Au început cu „munca de jos”, cum spune Mariana: „Aveam de numărat câte veceuri spălam pe zi”. După o vreme, s-a angajat camarero într-un restaurant, unde a început să vorbească spaniolă și catalană.

„Localnicii sunt prietenoși, vorbesc cu tine și așa am învățat limba. La început nu știam nici măcar să fac un carajillo, dar ei m-au învățat. Aici nu-ți zice nimeni «Ia, uite, proasta asta nu știe să facă»”.

Criza financiară i-a lăsat șomeri și atunci s-au decis să încerce prin forțe proprii

Mariana și soțul ei au lucrat nouă ani într-un restaurant din Calaf: ea servea la bar, iar Romeo era bucătar. Fiul lor, Robert, care are acum 33 de ani, era camarero în alt restaurant din satul catalan.

Le mergea bine și au ajutat-o pe Carmen, care studia la Facultatea de Jurnalism din București și care nu și-a dorit niciodată să trăiască în Spania.

Criza financiară i-a lăsat șomeri în 2011 și, după o iarnă grea, s-au hotărât să-și investească economiile și să deschidă un restaurant – Parador de Calaf.

Astăzi, au mica lor afacere și lucrează împreună toată familia: Mariana și Romeo, fiul lor, Robert, și soția lui, Ana.

Am început în 2012, în plină criză. A fost greu, dar aveam ce mânca, mai rămâneau și ceva bani s-o ajut pe fii-mea, mai ne făceam câte un capriciu, mai ieșeam la mare și încet-încet au trecut șase ani, iar acum se văd rezultatele.
Mariana

Calaf e un sat de munte cu 3.500 de locuitori în comunitatea autonomă Catalonia. Aici e mai frig decât în restul provinciei și dimineața, când sunt doar câteva grade, o ceață groasă acoperă străzile goale. Localnicii merg cu mașinile la muncă – lucrează la fermele din apropiere, la un depozit de mașini și la fabrica de prelucrare a metalului de lângă restaurantul familiei Andronache.

Înainte de serviciu, sătenii se opresc la Parador să-și ia micul dejun și să-și bea cafeaua. Dar nu orice cafea.

Carajillo, băutura preferată a catalanilor

Robert vorbește catalana ca un localnic și li se adresează clienților pe nume. Servește cu plăcere la mese, de parcă nu s-a trezit la șase dimineața să pregătească deserturile pentru prânz, să aranjeze băuturile și să-l ajute pe tatăl lui să gătească. Duce platouri cu omletă, șuncă prăjită, fasole și cârnați, debarasează mese, îi povestește unui client ce a făcut la pescuit și zâmbește mereu, deși sunt abia primii kilometri din cei 14 pe care-i face zilnic prin restaurant.

Mariana îi servește pe clienții de la bar și, printre picături, ne explică ce e un carajillo, băutura preferată a catalanilor din Calaf: un espresso amestecat cu whisky, coniac sau anís, lichior de anason.

Sunt mulți clienți și femeia aleargă în toate părțile: face cafele, schimbă fețele de masă, mătură, spală căni și pahare. Când o vede că se oprește să stea de vorbă cu noi, Robert o tachinează: „Cu talent, mamă, cu talent. Vreau artă și ritm, mama”.

Palinca din Negrești-Oaș

Femeia a rămas în urmă cu treaba și, când mesele se golesc, Robert vine la bar s-o ajute. „¿Hola, hermoso, qué tal?”, îl salută un bărbat. „Buen día, Robert”, spune altul.

Toți se cunosc după numele mic și ne simțim de parcă am fi acasă la niște prieteni. Restaurantul e simplu, fără prea multe ornamente: barul înconjurat de scaune înalte, un șemineu, cele 20 de mese și geamurile mari, prin care intră soarele la prânz.

Xavi, unul dintre bărbații de la bar, ne întreabă ce facem aici și noi îi spunem că suntem jurnaliști și documentăm viața românilor din diaspora. „În Spania se trăiește bine”, spune un catalan care ne aude conversația. „Normal că vor să vină aici”. „E loc pentru toată lumea”, spune altul.

Iar al treilea își pupă degetele atunci când vorbește despre familia Andronache.

Cosmin bea carajillo și-l servește pe Xavi cu palincă de Negrești-Oaș. Xavi se strâmbă, dar dă paharul peste cap.

Franco îi arată cum se bea dintr-un porrón, un decantor de sticlă cu o formă ciudată prin care vinul se toarnă direct în gură. Iar Juan merge acasă și se întoarce cu nevăstuica lui în sân ca să mi-o arate – o are de șase ani și spune că n-ar da-o nici pentru 10.000 de euro.

În bucătărie lucrează Romeo, tatăl lui Robert, care amestecă în supa catalană și în tocănița de iepure și, în același timp, prepară niște gambas – creveți – a la plancha. Ana, soția lui Robert, pune în farfurii și e deja agitată, pentru că e ora prânzului, restaurantul s-a umplut. Robert anunță comenzi peste comenzi și ea tocmai s-a opărit, iar umflătura roz i-a pătat pielea fină de pe mână, plină de cicatrici mai vechi. „Tot timpul mă ard”, spune Ana.

Limba în care vorbește o bucătărie din Catalonia

Bucătăria e mică și ordonată și fiecare obiect e la îndemână. Toate cele cinci focuri sunt aprinse, e cald și diseară părul și hainele îmi vor mirosi puternic a mâncare.

Ușile se deschid și se închid continuu, Robert duce brațe de farfurii pline-farfurii goale, Ana abia apucă să aranjeze platourile cu mâncare, la chiuvetă altă Ana, tot româncă, spală mormane de vase – familia Andronache are doi angajați români care vin să-i ajute în zilele aglomerate.

Doar Romeo e calm; de când a fost operat pe inimă în Spania (mereu spune că stresul de la restaurant l-a îmbolnăvit) nu se mai agită și își face treaba încet și bine.

Are aparat auditiv și eu îl bănuiesc că atunci când Robert devine agitat – „Bă, nu mai am unde să-i pun!”, „Hai, că-i pierdem!” -, își dă aparatul mai încet.

— Zi-i lui tata să mai facă paella, că au venit oamenii.
— ROMEO, MAI TREBUIE PAELLA!
— Chifteluțele când le ai, carinho.
— Vale.
— Un estofado de pavo, un gambas. Hai, tată, dă-mi paella!
— Mi-ai cerut un gambas, Robert, la nu știu cine.
— Un profiterol, un pana cotta. Cine-mi duce gambasul?
— N-are cine, Ana, n-are cine.
— Încă un pavo; mai fă-mi unul, Ana.
— Două pavo în total și un espaguetis.
— Ce îmi mai dai, Ana?
— Mai am o porție de paella.
— Vezi că trebuie iarăși gambas, Romeo.
— Trei?
— Nu știu, Romeo, că nu mai știu ce e aici, în puii mei!
— Da să aștepte, că toți au venit în același timp.
— Tot îi zic la Romeo să-mi pună un iepure, da nu mă aude.
— Să nu mai iei paella, că nu mai e.
— Taie un pic de pâine, du-le la mesa trei, la mesa unu.
— Mamă, ce e aici de segundo! Când duce atâtea segundo la mese? Mâine le duce!
— Trei de pavo, tata, pune și mie.
— La ce-mi pui atâția cartofi?
— Mai e ceva la plancha?
— La plancha, nu. Bueno.
— Da nu vine să-și ia primero?
— Bă, intră încontinuu!
— Ăsta nu e gata, lasă-mă cu cartofii!
— O salată de crochete îmi mai trebuie și am plecat.
— O pana cotta îmi trebuie, Ana.
— Încă trei gambas pune la plancha.
— S-a terminat și crema catalană, asta e ultima.

E limba amestecată care se aude în casele sau la locurile de muncă a milioane de români care trăiesc și muncesc în străinătate. E limba noii lor vieți, din care trecutul și țara nu se vor desprinde niciodată.

Locul fără fițe

Restaurantul se golește abia spre patru după-amiază, când la mese mai sunt doar câțiva întârziați. Vin mulți oameni să mănânce aici în pauza de prânz, iar o familie vine tocmai de la Igualada, un sat aflat la 25 de kilometri distanță.

La Parador îi întâlnești pe toți oamenii din Calaf – catalani, români, polonezi, ucraineni și marocani, fermieri, vânători, muncitori în construcții, angajați sau șefi în fabrică.

Toată lumea e amabilă și nimeni n-are „fițe” – Robert a remarcat asta imediat după ce a venit în Calaf. În România nu-i plăcea nici atitudinea clienților, care te tratau de sus, nici atitudinea ospătarilor, care se făceau că nu te văd.

Aici, toată lumea spune „Buen día” când intră în restaurant, iar Robert vine să îți ia comanda după câteva secunde.

După ce pleacă ultimii clienți, Robert și Ana se așază la o masă și ciugulesc din tocănița de iepure. În unele zile nu apucă să mănânce nimic, mai ales în timpul sezonului de vânătoare, când sâmbăta și duminica restaurantul se umple de grupuri gălăgioase de vânători care devorează până seara târziu platouri cu mâncare catalană.

Abia apoi pleacă spre casă. Casa lor din Spania.

Partea a doua a poveștii: „Mai sunt români în România?” Întrebarea vine de la o familie de emigranți în Spania și e pusă fără aroganță, cu dor de țară

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

 
 

Urmărește-ne pe Google News

• Reportaje