Comentează- de Andrei Tudor-Stan, Ionuț Baiaș
Cuprins:
Originea lui Petain, cariera militară și o celebritate venită târziu
Născut în anul 1856, într-o familie în care tatăl era fermier iar mama murise la un an după naşterea lui, Henri Philippe Benoni Omer Joseph Pétain, pe numele său întreg, îşi începe educaţia la şcoala locală din Cauchy-à-la-Tour, o comună din nordul Franţei. Continuă să înveţe la o şcoală secundară teologică şi decide să se îndrepte către o carieră militară, urmând să studieze la prestigioasă academie militară Saint-Cyr şi să se înregimenteze în armata de infanterie în 1878.
Carieră să militară va avansa mai greu decât în mod normal. Ajunge colonel abia în 1912, dându-i-se comanda unui regiment de infanterie. Promovarea greoaie în grad poate fi explicate prin lipsa de favoritisme politice (o practică obișnuită a acelor ani), dar și criticarea tacticilor învechite folosite de comandamentul armatei franceze. Va ajunge general la numai 3 luni de la izbucnirea Primului Război Mondial. Își pune în practică cu succes doctrina militară în luptele de la Arras și Artois, în anii 1914-1915.
Petain a susținut ideea exploatării focului de artilerie la adevărata sa valoare, refuzând să rămână fidel concepției militare franceze desuete de a ataca frontal pozițiile inamice, tactică păguboasă, care a adus pierderi imense Franței în debutul războiului. Deși un comandant respectat deja, adevărata consacrare vine odată cu debutul bătăliei de la Verdun, în 1916.
Leul de la Verdun/„On ne passe pas!”
Bătălia de la Verdun a fost una dintre cele mai mari și mai cunoscute bătălii ale Primului Război Mondial. Strategia ofensivei germane a aparținut lui Erich von Falkenhayn, șeful Statului Major. Având numele de cod Operațiunea Gericht (Judecată, în germ.), scopul germanilor nu a fost de a învinge trupele franceze, ci de a provoca pierderi cât mai multe opozantului.
Falkenhayn știa că micuțul oraș Verdun are o valoare de simbol pentru francezi, fiind ultima fortăreață care a căzut în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, iar aceștia îl vor apară din răsputeri. Practic se dorea sângerarea armatei franceze până la eliminarea ei ca forță combativă eficientă.
Ofensivă germană începe pe 21 martie 1916, Petain fiind în fruntea Armatei a 2 a care apăra Verdunul. Bătălia durează 10 luni, până la mijlocul lui decembrie. Petain își va pune în aplicare cu succes cunoștințele. El este conștient că armata franceză este slăbită în urmă pierderilor anterioare suferite, iar moralul este foarte scăzut. Instituie un sistem de rotație al trupelor, astfel încât nicio unitate să nu petreacă mai mult de 10-12 zile în acest sector.
Totodată, el a fost conștient de importanța aprovizionării, refăcând rutele de aprovizionare și adunând 3.500 de camioane care se deplasau zi și noapte aducând provizii vitale și întăriri pentru garnizoana din Verdun. A fost ceea ce s-a chemat, mai târziu „voie sacree“, sau „drumul sacru”, linia de aprovizionare dintre Bar-le-Duc și Verdun.
Bătălia s-a transformat într-un adevărat măcel, ambele părți suferind pierderi îngrozitoare, aproximativ 700.000 de soldați, germani și francezi, căzând în lupta. Treptat, germanii slăbesc presiunea, epuizându-și rezervele, la asta adăugându-se faptul că au fost nevoiți să-și îndrepte atenția spre nordul frontului de vest, unde britanicii pregăteau ofensiva de pe Somme.
Presa franceză se întrece în elogii asupra lui Petain, numindu-l „Leul de Verdun”, considerându-l salvatorul Franței. Este perioada în care se bucură de o simpatie dusă la paroxism în rândurile soldaților francezi. I-a fost atribuită faimoasa frază „On ne passe pas!” (Nu vor trece!) deși, în realitate a fost rostită de Robert Nivelle, succesorul său la comanda Armatei a 2-a.
În 1917 are loc o rebeliune a unor unități ale armatei franceze, cauzată de moralul extrem de scăzut, dar și de eșecul Ofensivei Nivelle, ceea ce a dus la pierderi evitabile. Numit în funcția de comandant suprem al armatei, Philippe Petain a avut înțelepciunea să reprime rebeliunea prin pedepse relativ blânde asupra liderilor, trecând totodată la o reformă a programului de permisii, precum și îmbunătățind viața soldaților.
De altfel, el era contra ideii sacrificării soldaților în ofensive fără sens. În noiembrie 1918, la sfârșitul războiului, devine mareșal al Franței, popularitatea sa ajungând la apogeu.
Perioada interbelică / Franța apelează din nou la Petain în fatidica vară a anului 1940
Imediat după Primul Război Mondial, mareșalul Petain este intens curtat pentru a intra în politică, dar refuză. În 1920 participă la războiul din Rif, iar în 1925 – la al doilea război marocan. În 1934, are deja 75 de ani și este numit ministru de război. Din păcate pentru el, nu are clarviziunea necesară de a prevedea pericolul nazist și promovează o politică de împăcare cu Germania devenită, din 1933, nazistă.
De asemenea, nici din punct de vedere militar nu a reușit să fie mai perspicace, fiind foarte entuziasmat de construirea liniei Maginot, convins fiind că un viitor război se va purta după tiparul primei conflagrații mondiale. Viitorul nu i-a dat însă dreptate, celebra linie de fortificații dovedindu-și inutilitatea în vara anului 1940…
După ocuparea Parisului de către germani, Petain anunță semnarea unui armistițiu cu Germania
Pe 10 mai 1940 Germania invadează Franța, trupele naziste ocolind pur și simplu linia Maginot, prin Ardeni. Foarte mobili și bine organizați, germanii amenință să izoleze forța anglo-britanică existentă în Țările de Jos, astfel încât se decide evacuarea acesteia pe mare, spre Anglia, la Dunkuerque. Slab organizate, trupele franceze nu pot face față tăvălugului german. Pur și simplu armata franceză nu era pregătită să contracareze Blitzkrieg-ul propus de germani.
Guvernul francez se refugiază la Bordeaux, avându-l în frunte pe mareșalul Petain, la care se apelează ca o măsură disperată, în încercarea de a salva ceea ce mai era de salvat. După ocuparea Parisului de către germani, Petain anunță semnarea unui armistițiu cu Germania pe 17 iunie, lucru care se întâmplă la Compiegne, câteva zile mai târziu, pe 22 iunie 1940.
Hitler își umilește adversara învinsă, semnând armistițiul în același loc unde se semnase, în 1918, armistițiul care pecetluia înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Actele au fost semnate chiar în același vagon de tren.
Franța este împărțită în două zone, prima, care cuprindea și Parisul, era sub ocupație germană, iar sudul țării, așa-zisa Franță liberă, își stabilea capitală la Vichy, de unde Petain va conduce un guvern-marionetă. Trebuie să menționăm faptul că mare parte a populației franceze a văzut în mareșal, din nou, salvatorul țării. E adevărat că Franța nu mai era în stare să lupte, în acel moment, iar o continuare a rezistenței ar fi dus la vărsări de sânge inutile.
Guvernul Petain se dovedește unul colaboraționist, emite legi antisemite și arestează tot ceea ce înseamnă opoziție politică
În noul stat francez, cunoscut sub numele de Regimul de la Vichy, mareșalul Petain capătă puteri dictatorial, devenind șef al statului. Are 84 de ani și este cel mai mai bătrân conducător al Franței din istorie. Deviza națională „Liberté, égalité, fraternité” a fost înlocuită cu una nouă: „Travail, famille, patrie” (Muncă, familie, patrie). El încearcă o înlocuire a tradițiilor liberale și seculare (laice) ale Republicii Franceze cu unele autoritarist-paternaliste și catolice.
Guvernul Petain se dovedește unul colaboraționist, emite legi antisemite și arestează tot ceea ce înseamnă opoziție politică. De menționat că Petain a devenit adeptul unei politici de supunere față de Germania după ce britanicii atacă și scufundă flota franceză de la Mars el Kebir, în Algeria.
Mareșalul înființează Milice Francaise, o forță paramilitară de intimidare a opozanților, care este pusă sub comanda unui maior SS. Aceasta va fi principalul instrument de luptă contra Maquis (rezistență franceză). Metodele acestui corp militar erau unele extreme de sângeroase, ceea ce îl determină pe Petain să protesteze, dar este prea târziu, puterea nu mai era la el. De altfel, după debarcarea anglo-americană din Africa de Nord, Germania ocupă și așa-zisa Franță liberă, Petain rămânând la conducerea unui guvern care nu mai conta, un adevărat om de paie.
În septembrie 1944, după succesul debarcării Aliaților în Normandia, guvernul de la Vichy este relocat cu forța în Germania, la Sigmaringen, lucru ce îl determina pe mareșal să demisioneze.
Procesul lui Petain, condamnarea sa, și ideea de „petainism“ în mentalul francez
În 1945, după victoria aliaților, mareșalul Petain este judecat pentru trădare și colaboraționism cu germanii. Este găsit vinovat de acuzațiile aduse și condamnat la moarte prin împușcare. Generalul Charles de Gaulle, devenit premier în acel moment, îi va comuta sentința la închisoare pe viață. Nu se știe dacă de Gaulle a făcut acest lucru din respectul pe care continua să îl poarte fostului său comandant, a vârstei înaintate a lui Petain (89 de ani), sau poate a vrut o recunoaștere a meritelor din Primul Război Mondial.
Fostul mareșal este încarcerat pe o insulă din Oceanul Atlantic, Ile dYeu, unde starea sa de sănătate s-a deteriorat rapid, senilizându-se. În 1951 moare în închisoare, la vârsta de 95 de ani. I se refuză dreptul de a fi îngropat la Verdun, așa cum își dorise în timpul vieții.
Pentru istoria Franței, mareșalul Petain rămâne atât omul providențial, care a salvat țara, în 1916, la Verdun, dar și cel care a trădat, în 1940, acceptând să devină un șef de stat marionetă. Foarte mulți îl văd ca pe un trădător, în limba franceză existând conceptul de „petainism“, cuvânt ce desemnează o ideologie autoritară, dictatorială, care are la bază ideea de întoarcere la valorile Franței rurale, catolice și tradiționaliste.
Pe de altă parte, există pericolul ca lucrurile să fie judecate în mod simplist, în alb și negru. Petain a condus un guvern care a colaborat cu invadatorul german, care și-a reprimat cu duritate adversarii politici, care a dat legi antisemite. Toate acestea sunt fapte indubitabile, iar reprobabilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială.
Dar poate ce i se impută cel mai mult lui Petain este semnarea acelui armistițiu de la Compiegne, ce a umilit mândria națională franceză. Nu trebuie uitat însă faptul că în acel moment, Franța pierduse lupta. Ceea ce Petain a făcut a fost o scoatere a castanelor din foc cu propria mână. Nu el a fost singurul de vină pentru dezastrul militar francez din vara lui 1940.
Acesta a venit ca o urmare firească a anilor interbelici, în care Franța, ca și Marea Britanie de altfel, a refuzat să vadă înarmarea Germaniei, preferând să se ascundă în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot.
De la erou adulat de o națiune întreagă, la conducătorul de stat care a fraternizat cu invadatorii, amprenta mareșalului Petain asupra istoriei franceze rămâne una plină de contraste, dar faptele trebuie judecate cu ochiul critic al istoricului imparțial.
Andrei Tudor-Stan este absolvent al Facultății de Istorie din Universitatea București, promoția 2006. A colaborat la HotNews timp de mai mulți ani unde a scris peste 70 de articole legate de istorie si controverse ale trecutului. Scrisul este o pasiune pentru el, pornind de la ideea ca este important ca oamenii sa-si cunoască trecutul pentru a avea un viitor mai bun.
Surse:
- Herbert R. Lottman, Philippe Pétain
- Blatt Joel, The French Defeat of 1940: Reassessments.
- John. Ellis, The World War II Data Book
- Julian Jackson, France on Trial. The Case of Marshal Petain
- B.H. Liddell Hart, The Real War (1914–1918) â- B. H. Liddell Hart, History of the Second World War
- Martin Marix Evans, The Fall of France: Act of Daring