Dumitru Gorzo, despre începutul carierei: „Ani cu miros de bere ieftină, parizer și foame”

Expoziție la New York cu sora lui, Ioana Gorzo

Vasile Ernu: În ultima perioadă mă intersectez cu expozițiile tale de la Reșița, la Timișoara până la București, iar tu te miști mereu între București și New York. Spune-mi, te rog, pe unde mai este casa ta sau mai degrabă atelierul?
Dumitru Gorzo: Nici eu nu aș ști să îți spun exact. Probabil că duc o formă de haos și dezordine peste tot pe unde umblu, iar asta la mine mai mereu înseamnă atelier. Altfel, am două ateliere de lucru în București, unul în Pennsylvania, altul în New York. Și mai este unul în Maramureș. Dacă e să le menționăm pe cele fixe. 

– Ți-am văzut mai toate expozițiile din ultimii ani chiar dacă nu ne-am intersectat. M-a impresionat cea de la Reșița din fostul Magazin Universal. Care a fost ultima ta experiență expozițională mai specială? Dar nu faci diferențe între ele?
– Aș pomeni ultima expoziție pe care am avut-o cu Ioana Gorzo, sora mea, la galeria Slag RX din New York. Da, sunt toate importante, însă felul în care a marcat expoziția de la Magazinul Universal din Reșița locul, oamenii și cum trăiește în imaginarul celor de acolo e un lucru care ți se întâmplă probabil o dată în viață. Nu am o listă, nu trăiesc comparându-le și aș zice că ultima e cea mai importantă, însă felul în care povestea de la Reșița revine pe diverse căi o scoate deasupra găleții, iar și iar.

Recomandări

Rusia are acum un nou inamic public numărul unu, după ce Trump a dezghețat relațiile cu Moscova: „A sosit momentul să îi demascăm”

– Te știu din perioada 90 din epoca Rostopasca – grupul artistic din care făceai parte. Citeam zilele astea arhiva și acolo era un titlu în presă: „Rostopasca – un grup de demenți care cred în apocalipsă”. Era anul 2000. Cum a fost pentru tine această experiență? 
– Rostopasca e experiență formativă prin excelență. Nu o romanizez și nu cred că a fost nicăieri în preajma perfecțiunii, însă a fost o școală esențială și primul, sper și ultimul deconstruct generațional din care am făcut parte. Zilele astea s-ar fi numit „colectiv” de artiști, termen de care atunci am fi fugit ca de ciumă, dat fiind sensul moștenit din istoria comunismului românesc. 

Altfel, nebunii ani ’90 cu multele lor rele, însă cu oamenii ăia care contau, dar nu mai sunt, sau sunt și nu mai sunt ei. Ani cu miros de bere ieftină, parizer și foame. Pentru mirați: da, foamea miroase, miroase a toate bunătățile care îți ajung în nas și în creier, a praf și a transpirație. A troleu încins și a vagoane de tren personal. Mă opresc aici. 

Recomandări

Trump afirmă că SUA au avut discuții productive cu Putin și că războiul din Ucraina ar putea lua sfârșit. Rugăminte specială pentru liderul rus

Un singur proiect de durată: construcția sinelui

– Ai multe proiecte de lungă durată, cel puțin susțineai că „lupți cu un singur proiect”, de fapt. Care este acesta?
– Continua construcție a sinelui. Sine care ba îmi scapă, ba sunt alții, ba nu mă regăsesc, ceea ce musai înseamnă că nu sunt eu. Suferind și de bolile mileniului trecut din care am scăpat chiuind, aș zice că am nevoia de a schimba pictura și arta, în general. Schimbare de făcut musai pe persoană fizică: eu, eu, eu. Din mileniul în care ne aflăm înțeleg că nu eu, la moarte cu eul, ca mai bine noi și mai bine ceilalți. Probabil în drum spre – și mai bine nimeni. Niciodată. Nicăieri și tot așa. 

– La tine în pictură, ca la nimeni din generația ta, este foarte prezent un anumit tip de „ruralitate” foarte puternică, asumată, care e cumva reprezentată pentru urbanul care nu mai are conexiuni cu acea lume… Asta vine din istoria ta? De unde vine această obsesie vizuală?
– O anumită duritate în linie, forme brutale, culori violente. Deseori subiecte tabu. Asta face țăranul când face, primitivul și artistul modernist. În afara faptului că trăiesc pe două continente, am o viață destul de comună. Încerc să îmi fac arta cât se poate de nebună. Și asta nu pentru că vreau să îmi iau vreo revanșă, ci pentru că, la fel ca țăranul și primitivul, văd arta plasată într-un timp și spațiu al ei, mereu altul pentru că de fiecare dată iese din țâțâni. Un timp la care avem toți acces, trebuie voință și puțină investiție: niște timp din timpul nostru individual. 

Recomandări

România a ajuns să importe motorină din Grecia, Israel și Egipt, după ce a oprit fluxurile din Rusia – EXCLUSIV

În general folosesc în arta mea orice fel de informație și experiență prin care trec. Vin dintr-o comunitate rurală, de lângă o fântână, cum spuneau unii, sau mai multe, de unde am fugit cu o curiozitate și sete de noutate. Țăranul din mine mă ajuta prin faptul că sunt continuu neajustat, mereu greșesc ceva și îmi scapă, și știu asta. Avantajul e că unde alții sunt comozi și știu, eu trebuie să fiu alert. Mă păcălesc greu și sunt păcălit numai o singură dată pe un subiect. Hai, două. Ce-i drept, cum numărul subiectelor e infinit, tot așa și frustrările mele. 

– La un moment dat ai devenit faimos în lumea culturală urbană prin intervențiile tale în oraș „semianonime” cu acel stencil cu Ceaușescu – Vin în 5 minute – sau Coconii roz puși pe clădiri care au trezit multe discuții. Cum interpretezi acest tip de act artistic care mie-mi place foarte mult? Ce înseamnă el pentru tine?
– Probabil cea mai înaltă formă de a expune și experimenta imagine. La vedere, ascunsă, anonimă și la îndemâna tuturor. Imaginea se compune, se descompune, capătă sens nou, se înfige în retină, o iei cu tine. De departe și mediul meu preferat, însă unul sensibil și cu exigențe înalte. O să mai fac când o fi cazul, promit.

– Fără a minimaliza rolul creativ a ceea ce faci, mereu te asociez cu munca – artistul care muncește mult. Uneori, mai ales când ai acele expoziții unde folosești mult lemn, am impresia că-ți face o plăcere acest tip de muncă fizică. Ce e munca pentru tine?
– Unul dintre puținele momente din existență când lucrurile sunt clare, definite, au direcție și cam știu de unde încep. Unde trebuie să ajungă, e o bănuială vagă și nu prea contează. Munca mă scoate din povestea continuei ajustări, a negocierii mentale și, mai ales, din povestea micii mele persoane. Scap sau cel puțin se estompează problema lui eu, eu, eu. Abia muncind încep să mă percep pe mine. Sună a contradicție, dar nu e așa și oricum sunt pictor, nu vorbitor sau scriitor.

„Balaurii instituționali”, cu bune și cu rele

– Cum mai stai cu „balaurii instituționali”, că am impresia că aici ne regăsim: le tăiem capetele sau îi ignorăm? Eu am refuzat să intru în Uniunea Scriitorilor din România – tu ai intrat în Uniunea Artiștilor Plastici?
– Sunt în UAP din 1998, și asta pentru că era cam singura organizație care dispunea de spații de expoziție. Cum îmi plăcea fronda și îmi lipsea apetitul pentru ideologie, am considerat în anii aceia că nu e o problemă să intru într-o organizație despre care aveam o părere proastă. 

Un fel de hai să vă enervez expunând în spațiile voastre pentru că e mai mult decât o tăcere sugestivă. Am încetat să-mi mai plătesc cotizația din 2007, crezând că o să fiu exclus. Am aflat recent că nu s-a întâmplat. De altfel, balaurul UAP are cei mai mici dinți, e un fel de tataie drăguț, dacă ne gândim la instituțiile de distribuire a resurselor din subordinea Ministerului Culturii, a primăriilor, consiliilor județene și Ministerului de Externe. Balauri cu bune și cu rele aceste instituții, probabil mai multe bune, însă mult mai eficiente atunci când fac rău, dacă e să le comparăm cu amărâta Uniune a Artiștilor Plastici.

– Ce ne propune această nouă expoziție de la Galeria Arsmonitor?
– Multă pictură, o plimbare de la nonfigurativ la sugestii antropomorfe, trecând prin bestiar. Lucrări aduse din State, lucrări pictate la București și câteva lucrări, cele mai mari realizate în spațiul galeriei. Interesant de observat cum funcționează teza mea, cum că lucrez diferit în locuri diferite. Și cum se vede, dacă se vede asta pe pereți. Într-un fel, aș zice că privitorii o să poată discerne în unele lucrări spiritul timpului complicat pe care îl trăim.

– Drumul care vine de după expoziție? România sau SUA? Încotro te îndrepți?
– O instalație de sculpturi la Slag RX New York în mai și în toamnă, probabil cea mai mare expoziție a subsemnatului de până acum. În România. Lucrări noi. Mai multe informații despre asta în lunile următoare.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro