După ce copilul adoptat înainte de război i-a salvat familia, o educatoare din Ucraina își continuă la București visul de a schimba educația „rămasă de tip sovietic”

Din prima zi a invaziei Rusiei în Ucraina, Anna Sushko, antreprenoare în educație de lângă Kiev, a hotărât să plece. Exploziile erau deja aproape.

„Dimineața ne-au trezit bombele, fiindcă aveam casa lângă Vasilkov (localitate de lângă Kiev, n.r.) și acolo a fost bombardat aeroportul. Chiar atunci am început să fac bagajele, la 7 le-am scris părinților de la grădiniță, le-am spus că închidem, nu știm pentru cât, și că îi vom anunța când vom deschide din nou”, povestește Anna. Astăzi ajută cu traducere și cu diferite activități la Centrul pentru copiii refugiați Superheroyi de Ucraina, organizat de Asociația pentru Responsabilitate Socială „Plan B”, unde vin 30 de preșcolari.

Băiatul pe care l-au adoptat le-a „salvat familia”

Și-au luat cățelul, pe cei doi copii și au plecat întâi spre Cernăuți și apoi au trecut granița în România. Soțul ei lucrează la o companie multinațională și avea colegi români care i-au chemat. Era începutul lui martie. „Când am trecut granița, am plâns și îi spuneam soțului meu că, iată, plecarea noastră în Europa nu a fost în vacanță, așa cum ne doream. Fiindcă pentru noi Europa însemna vacanță. Data trecută când am ieșit am fost la Roma, patru zile, doar eu cu soțul, am avut o vacanță minunată, dar iată, acum, ajungem în Europa din cauza războiului”, spune tânăra.

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

Soțul ei a putut să plece din țară fiindcă este părinte adoptator, au înfiat un băiețel chiar cu patru luni înainte să izbucnească războiul.

„I-am spus soțului că acest copil ne-a salvat familia. Fiindcă dacă el n-ar fi venit, nu aș fi venit nici eu. O decizie de acum patru luni ne-a salvat azi viața tuturor!”.

Își dorea o altfel de educație în Ucraina

Anna este topită după copii. După ce a devenit mamă a luat decizia, acum patru ani, de a înființa grădinița „Centrul copilăriei”, cu un nou concept de educație preșcolară.

„Sistemul tradițional de educație din Ucraina e după modelul sovietic: copiii stau în bănci, ascultă profesorul și scriu în caiete. Atât. Cei mai mulți dintre profesori au peste 50 de ani, sunt în pragul pensiei, în timp ce copiii noștri sunt foarte activi. Nici măcar noi, părinții lor, nu putem să le facem față. Noua generație e mai energică, mai liberă”, povestește Anna. Știe sistemul nu doar pentru că și ea a fost educată în școlile ucrainene, ci și pentru că în 2014 a înființat ONG-ul Îngerul Școlii. Lucra în parteneriat cu Ministerul Educației ucrainean la un proiect prin care organiza întâlniri cu elevii specialiști din diferite domenii.

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

Știa că își dorește pentru fiul ei altceva. În centrul ei, copiii sunt însă liberi să se miște și să aleagă ce activități fac, mamele pot să ajute la activitățile din grădiniță, chiar dacă nu au studii în domeniu, le trebuie doar „dragoste pentru copii și răbdare”. Centrul avea o grădină în care copiii lucrau cot la cot cu educatorii și mâncarea era gătită în bucătăria proprie, tot împreună cu cei mici. În doar patru luni de la înființare, s-au ocupat toate cele 30 de locuri.

„Școlile trebuie să le arate copiilor și cum crește o plantă, și cum tehnologia ne poate ușura viețile”

„Avem multe probleme cu copiii, care nu știu să se mai joace singuri, ci doar pe telefon. Dar asta nu e viața pe care ne-o dorim pentru copii, nu e ăsta tot spectrul vieții pe care cei mici trebuie să-l cunoască”, crede tânăra.

Școala pentru cei mici e ca serviciul pentru noi, cei mari, o parte importantă din viața noastră. Copiii stau în școli de dimineață până după-amiază. De aceea cred că școlile trebuie să le arate copiilor și cum crește o plantă, și cum tehnologia ne poate face viețile mai ușoare.

Anna Sushko, educatoare:

La grădinița Annei, copiii își începeau ziua cu joaca în aer liber, dacă vremea o permite. Apoi intrau în clase tot la joacă sau își ajutau educatorii la pregătirea mic dejunului. Chiar dacă războiul i-a închis deocamdată grădinița, Anna continuă să vorbească la prezent atunci când descrie ce se întâmpla acolo.

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

„După dimineață au tot felul de activități: unii merg la engleză, alții la yoga, dansuri, unii vor poate doar să se joace. Eu am decis ca în centrul meu să fie toți copiii laolaltă, nu separați pe niveluri de dezvoltare. Avem copii poate care nu vorbesc, alții poate au mici probleme de înțelegere. Dar toți sunt laolaltă fiindcă vreau ca toți copiii să înțeleagă că suntem diferiți”, explică ucraineana. Băiatul ei, de exemplu, a început să vorbească mai târziu și era mereu marginalizat de ceilalți copii. De aceea a vrut o grădiniță incluzivă.

Înainte de prânz copii merg în grădină, unde lucrează sau culeg din ce au cultivat. „Vara pot să culeagă zmeură. În fiecare dimineață mergeau cu o căniță să culeagă zmeura care s-a mai copt și apoi o împărțeau între ei”.

În fiecare an, aducea în curte câte un camion de nisip, unde cei mici să se joace. „În fiecare an dispare nisipul nostru. Un băiețel se ducea acasă cu papucii plini cu nisip și părinții l-au colectat într-o cutie. Puteau crea o plajă secretă cu tot nisipul pe care l-au luat cu ei de la grădiniță”, glumește Anna.

Părinților le plăcea grădinița și pentru că avea un program convenabil: de la 8 dimineața la 8 seara. „Părinții vin de la muncă atunci când pot și își iau copiii. Cei mai mulți lucrează în Kiev. Suntem o mare familie. Avem și dimineți pentru părinți, cu cafea, ceai și prăjituri, vin toți și discutăm”, mai spune tânăra.

După succesul avut cu centrul, se gândea să deschidă și o școală, mai ales că băiatul ei mai mare a crescut. Doar că războiul i-a stricat, ca tuturor ucrainenilor, planurile.

Consiliere psihologică, printre jocuri și desene

„Rămâne în continuare greu și pentru mine și soțul meu să ne gândim la cum poate să arate viitorul nostru, nu știm ce-o să facem săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Sperăm să mergem acasă, să avem pace”, spune Anna în centrul pentru copiii refugiați unde lucrează astăzi. Tot zâmbetul pe care s-a străduit să-l aibă în timpul discuției a dispărut. Ochii i se umezesc. O altă mămică îi întinde un șervețel. Au mereu șervețele aproape, fiindcă se plânge mult. Imaginea războiului e în continuare vie.

„Când am plecat din țară și am deschis puțin geamul mașinii, tot auzeam avioane militare. Eram mereu foarte atentă la ce se aude și eu am stat acolo doar o zi. Nici nu pot să-mi închipui cum e să fi trăit acolo mai multe zile și cât de traumatic a fost totul”, spune Anna. Mai vorbește cu vecinii despre casa ei. Erau deja plecați când părți dintr-o rachetă au căzut pe acoperiș și vecinii au făcut reparațiile. Cei care au rămas în Ucraina au grijă și de gospodăria lor. 

„Ea face acum ce făcea în Kiev. Are un grup cu peste o mie de mame pe Telegram, stă în legătură cu cele care își aduc copiii aici, știe cine vine și cine nu, cine a răcit. Prin ea ținem legătura cu tot grupul foarte ușor. Lucrurile s-au legat perfect”, spune și Bogdan Costache, manager de inovare la Asociația „Plan B”.

Copiii nu doar se joacă și fac activități educative, ca la o grădiniță, ci au parte și de consiliere psihologică. „Când am programat atelierele, am pus două zile pe săptămână cu psihologi. Ele când lucrează cu copiii, nu doar desenează, ci fac și activități de suport, să-i vadă cât de afectați sunt”, mai spune Bogdan.

Anna e mulțumită și că își poate aduce copiii la grădiniță, în acest centru, dar și că poate să lucreze și în felul ăsta să stea departe de știrile despre război.

Îi place în România. Și-ar fi dorit să o viziteze în alte condiții, dar în fiecare zi se acomodează cu ideea că viața ei se desfășoară acum aici. A început să învețe limba. A aflat chiar că familia ei e mai legată de țara noastră decât credea. „Bunica mea mi-a spus că străbunicul meu a murit în Al Doilea Război Mondial la Iepureni, în Iași. Cică ar fi un cimitir acolo și am vorbit cu soțul meu să mergem să-l vizităm”. Un plan firav, care o ajută să meargă mai departe.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro