Pe 27 septembrie, în comuna Pochidia, Vaslui, în paralel cu alegerile locale, avea loc un alt eveniment periodic. Marcel M., în vârstă de 44 de ani, din Sălceni, a încercat iar să-şi ia viaţa, de data asta, aruncându-se de pe un pod.

Podul se află la ieşirea din sat şi este semnalizat cu un panou pe care scrie: Râul Bârzota. Sub el, la o adâncime de vreo zece metri, se zăreşte, în fundul unei râpe inundate de vegetaţie, o apă curgătoare, mâloasă, de dimensiunea unui pârâiaş. Marcel şi-a lăsat bicicleta lângă balustradă, și-a luat elan şi a sărit. S-a oprit în salcâmii de sub pod.

Vali, poştaşul satului, care-i e prieten, a coborât după el în râpă, a chemat ajutoare, a sunat la 112. 

Vali, poştaşul satului, care-i e prieten, a coborât după el în râpă, a chemat ajutoare, a sunat la 112.

“Nu sunt supărat pe Vali, de ce să fiu supărat? N-am nimic cu el”, spune Marcel, din pragul casei, în timp ce-şi încalţă papucii de gumă.

“Poliţia m-a întrebat dacă-mi pare rău că am sărit. Ce să mai zic? Faptu-i consumat de-acu-nainte”.

“Mi-au dat doar o
pastilă de somn”

Ambulanţa l-a dus pe Marcel, în seara alegerilor, la Spitalul Judeţean Vaslui. După ce i s-au făcut nişte radiografii, în căutare de oase rupte, deplasate, fisurate, bărbatul a fost internat la Secţia de Psihiatrie. A stat două săptămâni acolo.

Podul de pe care s-a aruncat Marcel în ziua alegerilor locale

“Dacă mă puteţi crede”, asta e zicerea lui Marcel, care, după repetatele tentative de sinucidere, se consideră vrednic de îndoială. Aşadar, “dacă mă puteţi crede, la spitalul din Vaslui, mi-au dat doar câte o pastilă de somn, seara, atât. Nici un alt tratament”.

În curte, de dincolo de umbrarul de viţă, se aude cotcodăcind o găină. Lângă poartă, e o căruţă cu lemnul albit de ploi, cu hulubele roase de zdruncinul atâtor drumuri. “Am şi cal”, precizează Marcel. De sub sprâcenele stufoase, ochii lui cenuşii se limpezesc brusc când pomeneşte de calul care e dus pe deal, să mai pască, până nu dă frigul.

La Judeţeanul din Vaslui, Marcel povestește că nu l-au legat de pat, ca pe alţi colegi de salon, care “nici nu puteau mânca, infimierele le luau mâncarea din faţă şi le-o aduceau iar, tura a doua”.

Marcel stă în izolare după ce a fost externat

La un moment dat, după ce au fost internaţi mai mulţi bătrâni, de la un azil, pe el l-au mutat în alt salon şi a trebuit să împartă patul cu un alt pacient. “Ne-au făcut teste Covid, colegul de pat a ieşit pozitiv, eu, negativ. Apoi pe el l-au trimis la Bârlad, la spital. Când m-au testat a doua oară, am ieşit şi eu pozitiv”.

Altă suferință, alt tratament

La spitalul suport Covid-19 din Bârlad, unde a stat tot două săptămâni, Marcel şi-a făcut o impresie mult mai bună despre actul medical. În primul rând, i-au dat un tratament diversificat. E drept, doar pentu Covid-19, nu pentru insomnie. “Mi-au dat antibiotice, m-au pus la perfuzii. Se purtau frumos cu noi şi nu doar infirmierele, şi asistentele hrăneau bolnavii cu linguriţa”.

Tatăl lui Marcel îşi susţine în tăcere fiul

La ultimul test Covid pe care l-a făcut în spital, Marcel a ieşit tot pozitiv, dar, pentru că nu avea simptome, a fost trimis cu o ambulanţă înapoi în sat. I s-a spus să stea izolat 14 zile. Soţia lui şi cele două fiice s-au mutat la socri, temporar. Cu Marcel a venit să stea tatăl său, Toader.

Satul şi dicţionarul
medical

Experienţa Covid-19, care înfricoşează o lume întreagă, l-a lăsat destul de rece pe Marcel. Poartă, totuşi, mască şi respectă consemnul de a nu ieşi din ogradă. A rugat-o pe o vecină să-i cumpere medicamentele de pe reţetele prescrise de medici.

După o lună prin spitalele vasluiene, Marcel a revenit la problemele lui, care “sunt mai multe”. “Am probleme mari cu sănătatea”, explică el, indicând spre piciorul lui drept. Are şoldul deplasat, de când a căzut de la 9 metri, dintr-un plop, acum 27 de ani.

Comisia medicală ad-hoc de la terasă a decis că Marcel e bolnav închipuit

Curăţam plopii pentru primărie, să fac un ban. Şi de la căzătura aia, acum nu mai pot sta în picioare prea mult, nu pot munci. Dacă muncesc o săptămână, două săptămâni stau în pat şi zac.

Marcel M:

“Asistenta socială mi-a zis că am dreptul la pensie, dar nu vreau pensie, vreau să muncesc, doar că n-am bani să mă operez, să-mi pun proteză. De unde bani? Pe unde am lucrat, am lucrat la negru, sunt asigurat pe asigurarea soţiei”, povesteşte Marcel.

Soţia lui, Dana, e vânzătoare la un magazin din sat. Are o paloare de doliu şi despre soţul ei vorbeşte încet, ca despre cineva plecat foarte departe, deşi stau acum la două uliţe distanţă.

Analizând cazul de-a lungul câtorva beri, sătenii din Sălceni i-au ataşat lui Marcel şi alte boli. “Are şi la inimă ceva, stă prost cu ceasul”, spune, ducând mâna la piept, un domn, văr îndepărtat cu Marcel.

Nu cu picioarele, la cap are el ceva”, intervine un prieten din copilărie al lui Marcel. O doamnă pensionară, cu bonetă tricotată, susţine că Marcel n-a avut nici Covid, pentru că “asta e o prostie, făcută de unii, să câştige bani”.

“Trebuie şi câte-un comicar”

Indiferent de miză, că legi la vie sau îţi legi şireturile, eşecul nu e o opţiune în Sălceni. “Dacă vroia cu adevărat, reuşea! De ce a nimerit în crăci? De ce nu s-a dus direct?”, comentează amicul din copilărie plonjonul lui Marcel în râpă.

Cele mai crude comunități sunt cele unde sărăcia nivelează așteptările și orice suferință pare a fi un moft. Mai ales cele psihice, pentru care este blamat suferindul.

Oamenii continuă: “Nu-i el unul care să se spânzure, îl ştiu de mititel. Aistea-s glumele lui Marcel! Într-un sat, trebuie şi câte-un comicar de ista… Poate fi şi o gelozie… Când şi când, vrea să vadă dacă mai ţâne fimeia la el”.

Domnul văr de-al patrulea ia o gură de bere şi dă din cap aprobator: “E trist, totuşi, că sunt oameni tineri… Cam mulţi s-au dus aşa, s-au spânzurat pe la noi”. “Trist, dar adevărat”, replică râzând prietenul din copilărie. Cei doi numără împreună, pe degete, câte sinucideri au fost în Sălceni, în ultimii 10-15 ani: cinci.

Vecina lui Marcel are un fiu care a încercat şi el să se sinucidă

Cei care încearcă şi nu reuşesc sunt mai mulţi. “Băiatul meu… De două ori i-am tăiat eu aţa, că a vrut să se spânzure. Am tăcut, n-am spus la nimeni, am zis că se linişteşte”, spune  vecina lui Marcel, o bătrână slăbuţă, cu ochii albaştri. Fiul ei nu s-a liniştit.

Totul a început, spune femeia, cu mulţi ani în urmă, după accidentul auto în care şi-a pierdut unul dintre băieţi. “De câte ori bea, ne zice: de ce l-am făcut? De ce a trăit el, care era la volan, şi a murit frate-său? Aşa zice. Ne face necazuri”.

Fosta comună fără
medic

Nimeni n-are grijă de toate suferințele psihice ale acestor oameni. Cei vreo 1.600 de oameni din Pochidia sunt arondaţi la medic de familie abia din luna mai a acestui an.

S-a întâmplat când Primăria a amenajat un punct de lucru unde să vină doctorul, de două ori pe săptămână.

Până la medicul specialist, calea rămâne lungă, cel puţin 25 de kilometri, cât e până la Bârlad, cel mai apropiat oraş. Oricum, în ultimii zece ani, Marcel a vizitat toate aşezămintele pentru boli psihice şi secţiile de psihiatrie din judeţul Vaslui. Din unele a şi fugit.

Până nu de mult, oamenii din Sălceni băteau drumul până la oraş pentru consultaţii

După una dintre tentativele sale de sinucidere, bărbatul spune că a fost ţinut încătuşat, la o secţie de poliţie din Bârlad, până l-au preluat cei de la spital. “Nu l-am încătuşat noi, aici, probabil colegii de la alte secţii”, afirmă poliţiştii de la postul din Pochidia. “Noi i-am vrut binele, de fiecare dată când am intervenit la un eveniment cu el, am umblat noaptea pe câmp, să-l găsim, şi el stătea ascuns în grajd”.

“Atunci nu mai judec”

Marcel spune că nu bea mai mult de atât, o bere, două, la ocazii. “Nu stau la bar, să chefuiesc. Iar pe nevastă-mea n-am atins-o nici cu o palmă, niciodată”.

Fiul şi tatăl înfruntă împreună izolarea şi gura satului

Fericirea? “Nici nu-mi mai aduc aminte cum e să fii fericit”.

Când
s-a îndrăgostit de Dana? 

„Ei,
atunci eram tânăr…”

La
nuntă?

“La
nuntă, n-a venit soacra, necazuri…”

Când
s-au născut fetele?

„Da, aceea a fost cea mai mare bucurie. Dar copiii s-au tot îmbolnăvit, am fost prin spitale, necazuri…”

Cu diploma de lăcătuş mecanic, Marcel şi-a încercat norocul la muncă în străinătate, în Grecia, în Spania, în Italia. “Dar şi-au bătut joc de noi, tot nişte români, ăia care ne-au adus acolo”.

A muncit la drumuri, în judeţ. Şi-acum, în vara asta, găsise ceva de lucru la un incinerator de deşeuri, în Franţa, dar restricţiile din pandemie i-au ruinat planul. “Mi se pare, aşa, dacă puteţi să credeţi, că mă umflu de se rup hainele de pe mine, că sunt uriaş, că nu mai pot, că plesnesc de stres, de toate alea”.

Sub masca albastră, Marcel cade de acord că viaţa n-ar fi viaţă dacă ar fi uşoară. “De mic am muncit. Ne sculam la unu, două noaptea, şi mergeam la cules tutun. Nu se mai pune tutun acum. Intram în lan şi până aici”, ridică palma în dreptul umerilor, “ne udam de la rouă”.

Unul din zece români suferă de depresie, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Dacă puteţi să credeţi.

 
 

Urmărește-ne pe Google News