Jurnalistic vorbind, exista o mare tentatie de a gasi similitudini intre rezultatul prezidentialelor din Franta si rezultatul primului tur al alegerilor prezidentiale de la Bucuresti, din toamna lui 2000. Si Jean-Marie Le Pen si C.V. Tudor sunt lideri radicali, nationalisti pana la extrem in unele situatii. Si unul si celalalt au crescut incet, dar sigur, in conditiile in care observatori ai scenei politice nu le acordau nici o sansa. Si unul si celalalt s-au transformat, din niste bufoni politici, la un moment dat pitoresti, in amenintari reale la adresa sistemului politic existent. Si unul si celalalt promoveaza principii politice imposibil de reconciliat cu lumea moderna, cu globalizarea si cu integrarea spre care tind tarile civilizate. De fapt, ei sunt si amici politici. Iar asemanarile se opresc aici.
Ar fi o greseala sa le extindem la realitatile societatii romanesti in comparatie cu realitatile Frantei. Ascensiunea celor doi s-a produs pe fondul unor probleme radical diferite. O greseala si mai mare ar fi sa punem semnul „egal” intre societatea romaneasca si cea franceza. Prin modul lor diferit de reactie la rezultatele alegerilor, s-au aratat fundamental diferite: societatea romaneasca – una greoaie, dezarticulata, aproape fara replica in fata unui real pericol politic; societatea franceza – una mobila, rapida si responsabila, oricum mult mai matura politic fata de cea romaneasca.
De ce spun asta? Duminica seara, la Paris, primele rezultate de la urne au scos in strada peste 10.000 de tineri. Parizienii si-au strigat dezaprobarea fata de perspectiva unei societati in care originea etnica ar avea o importanta disproportionata. In Bucurestiul anului 2000, cand Vadim Tudor a intrat in turul doi, pe strazi nici picior de protestatar! Oamenii si-au vazut mai departe de-ale lor, au ras la „Vacanta Mare”, au plans la „Surprize, surprize”… Ceea ce spune multe despre constiinta civica a membrilor celor doua societati!

 
 

Urmărește-ne pe Google News