ComenteazăDin partea redacției: Prima parte a reportajului despre Gabriela Melinescu a suscitat o dezbatere publică intensă. Orice reportaj jurnalistic de acest gen, derulat pe multe planuri și alcătuit într-un moment în care redacțiile lucrează de acasă, fără ca toate filtrele să funcționeze, poate conține scăpări, exagerări și neglijențe. Și al nostru. Ne cerem scuze ca redacție, nu a existat nici o intenție de a leza în vreun fel pe cineva.
Am eliminat câteva dintre imaginile de ieri, care, prin repetiție, portretizau într-un stil prea naturalist, situația scriitoarei. Este responsabilitatea redacției, în materie de editare și de alegere, nu a celor două jurnaliste, Florinela Iosip și a lui Eli Driu, care și-au făcut treaba la standarde profesionale pe care le considerăm considerăm atent cîntărite, într-o situație delicată.
Ele au avut acceptul autorităților azilului și al tutorelui de a realiza reportajul și s-au străduit să relateze și să-l redactăm și edităm cu empatie și grijă. Colegele noastre au dialogat cu zeci de persoane din România și din Suedia și au documentat din multiple surse viața și cariera, mai ales cea scandinavă, a Gabrielei Melinescu, ceea ce se va vedea și în partea a doua, pe care o publicăm azi. Și ieri am discutat, din nou, în Suedia, iar cele mai multe dintre opiniile din România transmise tutorelui, Silvia Luca, prietena care i-a fost aproape în ultimii ani, au fost emoționante și de mulțumire.
Nu se pune problema să scoatem prima parte, reportajul integral sau să-l cenzurăm în vreun fel, asta ține de libertatea de exprimare. Nu trăim într-o țară în care Grupul de Comunicare Strategică să se fi multiplicat și să decidă suprimarea a ceea ce lezează propria noastră opinie sau ne indignează în legătură cu un subiect sau altul. Astăzi publicăm partea a doua a acestui reportaj care a avut o singură intenție, desigur imperfect realizată: să ne restituie, într-o perioadă dificilă, ceva din memoria celor dinainte, portretizați aici în destinul unei mari scriitoare.
Întâi se zărește turla, celebră în Stockholm. Apartamentul unde a locuit Gabriela Melinescu înainte de a ajunge, în urmă cu cinci ani, la azil, e undeva în centrul capitalei suedeze, pe strada Stallmätargatan.
Chiar din stradă se deschide curtea Bisericii Adolf Friedrich. Aici a fost îngropat Descartes, înainte ca rămășițele lui să fie repatriate în Franța.
Cine guvernează Universul?
Gabriela Melinescu venea să asculte concertele de orgă, în pauzele de lucru. “M-a invitat la ea să discutăm despre ultimul roman pe care avea să-l publice, Mamma Som Gud (Mama ca Dumnezeu – n.r.). Eu urma să fac grafica pentru copertă. M-a servit cu ceva ce nu mai încercasem, ness cu apă minerală”, își amintește Arina Stoenescu, graficiană stabilită în Suedia.
În biserică e liniște, concertul de orgă s-a încheiat.
Un monument funerar dedicat marelui filozof, realizat de sculptorul suedez Johann Sergal, arată cum îngerul încearcă să lumineze cu torța un glob pământesc reprezentând Universul. Un Univers sufocat, premoniție pentru pandemia COVID-19 de azi, o lume înfășurată într-o cortină neagră, groasă, impenetrabilă.
Multă vreme, istoricii artei s-au întrebat ce semnifică cenotaful lui Johann Sergal, simbolul sculptat care persistă și după ce Descartes a plecat din biserica scandinavă.
Unul dintre ei a venit cu o explicație: vechea regulă a monumentelor funerare, potrivit căreia “Universul e guvernat de moarte”, este înlocuită pe strada Stallmätargatan din Stockholm, în memoria lui Descartes, cu “Universul este guvernat de Geniu”.
A iubit și a creat în română, franceză și suedeză
A doua zi, la periferia orașului, guvernatorii Universului sunt ceva mai modești: centrul de vârstnici vibrează de imigranți din toată lumea care îi ajută pe bătrânii din azilul Attendo.
Doar câțiva dintre membrii personalului pot vorbi cu scriitoarea Gabriela Melinescu, care trăiește aici, în casa de vârstnici, din 2015. Bineînțeles că ei nu știu română, iar majoritatea, fiind imigranți, nu cunosc nici suedeza.
Barajul de limbă în relația cu angajații azilului e o ironie a destinului pentru această intelectuală complexă și poliglotă. “Trăiesc într-o atmosferă plină de paroxism lingvistic: cu cel iubit vorbesc în limba franceză, limba iubirii noastre, cu ceilalți, în suedeză, care se impune din ce în ce mai mult din cauza curiozității mele de a citi Swedenborg și Strindberg (n.r. – autorii ei suedezi preferați, pe care i-a și tradus). M-am surprins căutând în minte după cuvintele limbii materne”, scria Gabriela Melinescu în “Jurnal Suedez“, Volumul II.
Cei doi
Faimoasă în lumea literară a anilor 60, relația dintre Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu a fost una zbuciumată, ca între doi creatori.
Gabriela și Nichita s-au cunoscut în 1964, la cenaclul literar organizat de scriitorul Eugen Barbu la Casa Scriitorilor.
Nichita avea 31 de ani și era căsătorit cu cea de-a doua soție, scriitoarea Doina Ciurea. Gabriela, la 22 de ani, era studentă la Facultatea de Filologie din București și o poetă extrem de talentată, la început de drum.
“Frumusețea și finețea”
Îi admirai frumusețea și finețea. Nu dădea din coate să se afirme. Avea o oarecare modestie. Degeaba aș spune că-i doresc binele, pentru că la ea binele nu poate să revină.
Nora Iuga:
La sfârșitul anilor 60, Nichita s-a despărțit de Doina Ciurea și s-a mutat cu Gabriela Melinescu în mansarda unei case în apropiere de Piața Victoriei.
Scriitorul Florin Iaru relatează un episod anecdotic, care ar fi reprezentat motivul despărțirii lui Nichita Stănescu de Doina Ciurea.
“În 67 sau 68, Nichita a fost invitat la o întâlnire a scriitorilor la Paris. S-a întors cu două perechi de cizmulițe: una pentru Doina, cealaltă pentru Gabriela. La vremea aia, femeile cu cizmulițe erau cele mai teribile din București. Problema era că Doina avea măsura 41 la picior, iar Gabriela 37. Nichita a încurcat cizmulițele. Cele roșii și mai mici le-a dat Doinei și cele negre, mărimea 41, Gabrielei. Atunci Doina s-a înfuriat pe Nichita, iar el s-a mutat cu Gabriela”, povestește Florin Iaru.
Relația dintre cei doi nu a funcționat însă, pe termen lung. Într-un interviu din 2008, pentru Jurnalul național, spunea despre iubitul ei celebru că “era foarte, foarte posesiv, ca orice om care iubeşte, dar bărbaţii români sunt şi foarte macho”.
Pleacă în țara Nobelului
În 1974, belgianul René Coeckelberghs, patronul unei edituri cu trei filiale în Europa, a venit în România să cunoască mai mulți scriitori, printre care și pe Gabriela.
Cu câteva luni înainte, belgianul i-a văzut chipul în formă de inimă, încadrat de un breton voluminos, într-un album cu portretele mai multor poeți români și s-ar fi îndrăgostit pe loc.
Iubirea a fost reciprocă. Anul următor, scriitoarea a părăsit România și s-a mutat cu René în Stockholm.
“Când am timp, rătăcesc prin străzile Stockholmului pentru a privi solidele case și oamenii grăbiți în drum spre locurile de muncă. Pe Sibyllegatan, de exemplu, am urmărit o femeie ciudată, cu păr roșu: era o zeiță urcată pe un soclu aerian. Aici oamenii nu obișnuiesc să se uite unii la alții când merg pe stradă”, scrie Gabriela Melinescu într-unul dintre jurnalele ei despre viața în Suedia.
Drumul unei mari scriitoare în Suedia
În țara scandinavă, Gabriela Melinescu se va face remarcată ca poetă, romancieră, traducătoare și va publica la o râvnită editură suedeză, Albert Bonniers Förlag. Va publica cinci volume de poezie și nouă de proză, toate în suedeză. Va primi mai multe premii importante, inclusiv de la Academia Suedeză.
Problema cea mai importantă este să păstrez o anumită melodie, un ton, acea limbă interioară care vine sau nu, când mă așez la masa de scris.
Gabriela Melinescu:
Pe lângă asta, va scrie cinci jurnale despre viața și activitatea ei în Suedia, toate publicate la Editura Polirom și primite călduros de critica românească.
Apreciată de membrii Academiei Suedeze
Poeta va intra în cercurile scriitorilor care acordă premiul Nobel. Se va împrieteni inclusiv cu Artur Lundkvist, unul dintre cei mai influenți membri ai comitetului Nobel pentru Literatură.
“Cercul cunoștințelor mele se lărgește pe zi ce trece. Chiar a doua zi, după venirea mea în Suedia, am fost invitați la o festivitate unde s-au citit versuri din colecția de poezii Cocoș pe munte, deci și din cartea mea prezentată de Artur Lundkvist”, notează scriitoarea în “Jurnal Suedez”, Volumul I.
Gabriela Melinescu este o femeie modernă, oscilând între luciditate și pasiune, între tradiție și înnoire.
Artur Lundkvist, fost membru al comitetului Nobel pentru literatură:
L-a ajutat pe Nichita să intre în atenția “nemuritorilor” care decernează Nobelul
Gabriela Melinescu i-a făcut cunoștință lui Artur Lundkvist cu poezia lui Nichita Stănescu. Scriitorul suedez a fost impresionat de poetul român, motiv pentru care i-a și scris o prefață la două dintre volumele sale publicate în suedeză.
Apropiații Gabrielei spun că membrul comitetului pentru Nobel l-a invitat pe Nichita la Stockholm, pentru că ar fi vrut să-l propună pentru premiul Nobel. Însă poetul român ar fi refuzat din orgoliu. Nu a vrut să-i vadă pe Gabriela și pe soțul său.
În ciuda despărțirii, Gabriela l-a susținut toată viața pe Nichita, după cum recunoaște în propriile jurnale publicate la Editura Polirom după 1989.
“Lucrez la traducerea poemelor lui Nichita – tot îmi trezește ceva greu de suportat, o melancolie ucigătoare, ca și cum prin scrisul său, sunt nevoită să mă întâlnesc din nou cu Nichita din timp, cineva necunoscut de cunoscut”, se confesează scriitoarea în 2007 în ultimul dintre jurnalele sale.
“Ea era altfel“
Gabriela Melinescu și soțul ei, René Coeckelberghs, au deschis multe uși pe scena internațională pentru scriitorii din România, potrivit reprezentanților Institutului Cultural Român din Stockholm, pe care Libertatea l-a vizitat.
Editura lui René l-a tradus în suedeză nu doar pe Nichita Stănescu, ci și pe Zaharia Stancu, Panait Istrati sau Paul Goma.
Cariera Gabrielei a fost, de la început și până la sfârșit, girată de efortul și de talentul ei. Plus, admit cei care au cunoscut-o, de un ingredient rar în lumea artistică și literară: generozitatea.
Foarte puțini călătoreau în anii 70-80. Ne citeam poeziile când eram debutante și spunea cinstit dacă un vers nu i se părea bun. Am ținut enorm la ea și i-am simțit lipsa în anii când n-a avut voie să revină în România. Era un om extraordinar de generos.
Ileana Mălăncioiu, scriitoare:
“Gabriela și-a dorit copii, dar nu a putut. A rămas o singură dată gravidă cu soțul său, René, după ce a venit în Suedia. Din păcate, a pierdut sarcina. Au apărut niște complicații din cauza cărora n-a putut să aibă copii”, explică prietena ei Silvia Luca, cea care venea să o viziteze, înainte ca guvernul suedez să interzică accesul în casele unde locuiește cea mai vulnerabilă categorie în criza COVID-19: vârstnicii.
Ultima carte: “Mama ca Dumnezeu“
Gabriela Melinescu a fost diagnosticată cu demență în 2014. Atunci locuia cu chirie într-o clădire de pensionari din centrul capitalei suedeze, aproape de Casa de Concert “Konsertulest“, unde în fiecare an regele Suediei înmânează premiile Nobel.
Camera Gabrielei era ca un studio, cu bucătărie și ferestre mari. Pe masa, împrejmuită de scaune elegante din lemn, era așezată o icoană și o vază cu flori.
“Era rezervată, dar curioasă. Încerca să înțeleagă tânăra generație”, spune Arina Stoenescu, o graficiană română, stabilită în regatul nordic.
Imobilul unde a locuit Gabriela aparține Bisericii Adolf Friedrich, unul dintre cele mai mari locuri de cult din Stockholm, și locul unde Gabriela obișnuia să asculte concerte de orgă.
Undeva aproape de biserică, la o stradă distanță, a fost împușcat, într-o noapte de februarie 1986, Olof Palme, premierul Suediei, într-o crimă rămasă nedescifrată.
Prizoniera propriilor gânduri
“În ultimii ani, era prizoniera propriilor gânduri”, spune Martha Nordin, una dintre fostele vecine. “Avea impresia că e urmărită de spioni care stau la etajul de deasupra, deși deasupra nu locuia nimeni. Uneori, venea noaptea la noi la ușă, bătea și încercam să o liniștim”, povestește Martha.
E o stradă liniștită, iar vecinii discută relaxați cu “ziariștii veniți din România”. Blocul cu cinci etaje unde a locuit scriitoarea se află pe o stradă cu alte clădiri numai în tonuri cărămizii, iar în stânga este un anticariat.
Pentru vecini, Gabriela, omul pe care l-au cunoscut mai bine de cinci ani, zi de zi, mai întâi sănătoasă, iar apoi tot mai tulburată, acest om nu a decăzut cu nimic și oamenii sunt firești în a povesti.
Bucuria, slăbiciunile și moartea sunt, toate, aici, fapte de viață. Poate că asta i-a ajutat pe suedezi să întâmpine pandemia COVID într-un mod aproape unic în lume.
Boala a încolțit-o încet pe Gabriela și i-a retrezit tăciunii unei frici pe care noi, esticii o înțelegem atât de bine.
Spaima de a fi urmărit de oamenii Securității a fost una dintre permanențele românilor care părăseau, ilegal sau legal, țară în perioada comunistă. De multe ori, erau temeri cu bază factuală. De fiecare dată, erau întemeiate, căci regimul obținea ceea ce dorea: teroare peste tot.
Gabriela amesteca zilele în care se temea de “spionii” iluzorii cu zilele mai bune. Uneori cânta la pianul din salonul de la parterul clădirii. Tot aici, le citea poezii în suedeză celorlalți bătrâni la cercul de lectură. “Vorbea despre copilăria ei, îi plăcea să glumească, să stea pe veranda cu flori și să citească sau să scrie”.
Vecinii au ajutat-o să meargă la azil
Martha a fost unul dintre oamenii care au ajutat-o pe Gabriela să se mute în azil în 2015. “Din păcate, cei din clădire nu aveam cum să avem grijă de ea. Și împreună cu Silvia, am zis că e mai bine să o ducem într-un centru cu personal specializat”.
Martha și Silvia s-au asigurat că, în cameră, Gabriela va fi înconjurată de imagini cu cei dragi. Deasupra patului este un portret, pictat de ea, al lui René Coeckelberghs, soțul ei care a decedat în 1989 – după 14 ani de căsnicie, în urma unui traumatism cranio-cerebral.
“A adus un suflu nou lumii literare din Suedia”
În colțul din stânga încăperii, sunt pensulele cu care Gabriela obișnuia să picteze icoane și portrete, cât și fotografii din tinerețe cu ea sau alți scriitori suedezi.
A fost o scriitoare fantastică. De o sensibilitate deosebită. Scrisul ei îmbina energia feminină cu cea masculină. A adus un suflu nou lumii literare din Suedia.
Agneta Pleijel, scriitoare suedeză:
Cele două prietene ale Gabrielei i-au adus mai multe icoane, o cruce de lemn și un îngeraș de pluș. Și cărți: scrise de ea sau de autorii preferați.
“Eu însămi ce puteam să râd
Și ce fel de cuvinte foloseam?
Cu ce blând suflet și cu ce miros
Pustiul tău acopeream?”
(Călăreț – Gabriela Melinescu)
“Spionii” au plecat
Primul an în azil a fost extrem de greu pentru scriitoare. “Era nervoasă. Voia să plece. Au început să-i dea calmante ca să poată să-i facă duș, să o îmbrace”, spune Silvia.
Pe de altă parte, Gabriela a fost eliberată de teama că este urmărită de spionii care supraviețuiseră unui regim de mult dispărut.
“Când mergeam la ea, era liniștită. Îmi spunea că poate să doarmă. Toate fricile legate de cei care o urmăresc, și care o bântuiseră ani de zile, se șterseseră ca și cum n-ar fi existat”, își amintește Martha.
Universul a început să fie guvernat de liniștea zilelor care se scurg, una după cealaltă.
“Îmi legănam picioarele în umbră,
foarte lungi, încât m-am trezit
cu o talpă în marea care-l crește
cu cealaltă în căderile de stânci înțepenită”
(Începutul vieții – Gabriela Melinescu)
În camera din azil din sudul Stockholmului se lasă umbra. Vine vremea cinei. Unul dintre angajați, un bărbat venit de peste mări și țări, încearcă să comunice cu această femeie care a iubit și a creat în atâtea limbi, în atâtea vieți.