ComenteazăAm observat că mai tare mă macină situaţiile în care n-am fost în stare să spun ce aveam de spus – să laud, să contrazic sau să protestez faţă de un gest sau punct de vedere – decât cele în care am tăcut ca o proastă care se preface că e politicoasă, dar, de fapt, n-are curaj să grăiască. Nesimţiţii chiar pe asta mizează: pe lipsa de reacţie a celor din jur, care, cel mai adesea, aleg să tacă, de teamă să nu-şi strice ziua.
Nu a fost dată să mă duc la film, în cinematografele scumpe şi elegante din mall-uri (cred că altele nici nu mai există), şi să nu fiu nevoită să ţin, penibilă şi absurdă, câte o lecţie de morală. Circul începe încă de la coada la bilete, concepută ca la banca, să fie o coadă unică pentru toate casele de marcat, iar cumpărătorii să avanseze pe măsură ce se eliberează una din case. Întotdeauna, dar întotdeauna, se găseşte câ-te- un individ care îşi maschează nesimţirea sub o cabotină lipsă de spirit de observaţie şi se strecoară pe lângă noi, coada de fraieri, instalându-se înaintea tuturor. E mai comod să te prefaci că nu-l vezi. Ideea că tu trebuie să fii cel sau cea care ridică glasul şi spune ceva neplăcut e incomodă şi te stânjeneşte. Cel mai confortabil şi simplu e să te prefaci că n-ai văzut şi să-l laşi pe nemernic să-ţi arate, în felul lui, că bunul simţ e naşpa, e doar pentru expiraţii ca tine. Dar cel mai normal e totuşi să-ţi iei inima şi curajul în dinţi şi să-i zici: “Alo, domnu, pofteşte şi mata la coadă, aici, în spatele nostru, că nu eşti mai cu moţ”. Iar el să-ţi răspundă: “Ce moţ, arţăgoaso, n-ai văzut că-i casă liberă aici, dacă tu ai ochelari şi nu vezi bine e problema ta!”… Apoi, când intri în sală, musai îţi găseşti locurile ocupate. “Aveţi bilete aici?”. “Sigur că da!”, îţi răspunde prostul sau proasta în timp ce iţeşte spre tine dinţii cu rămăşiţe de popcorn, că s-a înfipt deja în găletuşa cu floricele, n-a aşteptat să înceapă capodopera cu împuşcături de pe ecran. “Vreţi să îmi arătaţi biletele?”, insişti, iar nesimţitul pufneşte a lehamite arătându-ţi alte locuri libere pe care ar fi bine să te aşezi fără să mai faci atâta poliţie. “Hai, aşezaţi- vă!”, strigă cineva din spate, iar tu te simţi oribil, fiindcă filmul a început, iar tu nu poţi să stai pe locurile alese cu o săptămână înainte, ci unde au mai rămas găuri în schema sălii, fiindcă românul e învăţat că viaţa e pe apucate… Tu poţi să rezişti şi să insişti. Să nu te laşi până nu-l ridici de pe locul tău, deşi toată sala tot pe tine te-njură. Sau să renunţi şi să vezi tot filmul înjurând în gând, cu gâtul strâmb şi cu nervii pe bigudiuri, înlocuind toate replicile din prima jumate a filmului cu o mantră a liniştirii: “Las că data viitoare n-o să mai las nici un nemernic să-mi ocupe locul, doar acum am cedat, dar e ultima oară…”
Dar cel mai normal e totuşi să-ţi iei inima şi curajul în dinţi şi să-i zici: “Alo, domnu, pofteşte şi mata la coadă, aici, în spatele nostru, că nu eşti mai cu moţ”. Iar el să-ţi răspundă: “Ce moţ, arţăgoaso, n-ai văzut că-i casă liberă aici, dacă tu ai ochelari şi nu vezi bine e problema ta!”…