ComenteazăExistă lucruri care nu pot fi evaluate în bani. Nu există un preţ pentru o viaţă şi nici posibilitatea de a echivala în lingouri de aur speranţa sau curajul de a privi drept către anotimpurile ce vor veni. Ştim doar că mersul firesc al destinelor, al naturii, al omenirii este de o valoare inestimabilă.
Fiecare lovitură dată încrederii în ziua de mâine rostogoleşte mai departe pagube enorme. Fiecare tragedie care îţi ştirbeşte curajul, fiecare nenorocire care te face să nu te mai simţi în siguranţă în ţara în care te-ai născut, în lumea din care faci parte atrage după sine dezastre ale căror efecte urmează să le simţim chiar noi, apoi copiii noştri, apoi copiii copiilor noştri. Lăsăm moştenire nu averi, ci disperare.
Unui patron român i s-a părut prea scump buretele fonoabsorbant ignifug. Era cu 35% mai scump decât cel obişnuit, aşa că a decis să-l cumpere pe cel mai ieftin. Cum altfel să faci profit într- o ţară ca asta, dacă nu oferi puţin şi ceri mult? Apoi a dat o declaraţie pe propria răspundere că e totul ok, iar inspectorii nu au verificat localul pe timp de noapte, când era plin peste capacitatea admisă, fiindcă ei lucrează ziua, au program ca la stat, până la 16.30. Nu şi-au bătut capul să facă mai mult decât li se cere în fişa postului. Noi venim din comunism, nu o să uităm prea curând formula “timpul trece, leafa merge”, atât de valabilă încă prin multe instituţii bugetare.
Ce a urmat de aici e deja istorie. Una din cele mai crunte istorii ale României capitaliste. Ce s-a pierdut din seara incendiului multiplică de miliarde şi miliarde de ori economia făcută de patronul care a ales un material ieftin pentru clubul în care aveau să moară în flăcări tineri veniţi să se bucure. Probabil că nimeni nu va putea aşeza pe hârtie dezastrul. Cum să aşezi unele sub altele sute de răniţi ale căror tratamente costă zeci de milioane de euro, miliarde de lacrimi şi ţipete de durere, mii de evenimente anulate şi reprogramate, milioane de ecouri internaţionale îngrozite încă o dată de ce se întâmplă în ţara noastră, sute de mii de tineri care încă oscilau dacă să rămână aici, dar acum au decis să plece, mai departe, cât mai departe, zeci de mii de îndolieri?
Cât ne costă un gest de nepăsare, o zgârcenie, o iresponsabilitate? Uneori ne poate costa totul. Absolut totul. Dar dacă cei care au trăit până acum ştiind că România e ţara lui “las că merge şi aşa” vor pricepe, măcar în al doisprezecelea ceas, că aritmetica morţii nu iartă, poate că, de data asta, n-am pierdut chiar totul şi ni se va mai da, din milă, încă o şansă să supravieţuim ca popor.
Noi venim din nici nu erau încadraţi cu forme legale. comunism, nu o să uităm prea curând formula “timpul trece, leafa merge”, atât de valabilă încă prin multe instituţii bugetare