Nu ca femeie, nu ca soață, nu ca angajată, nu ca cetățeană, ci ca mamă mi s-a întâmplat de câteva ori să-mi depășesc puterile omenești și să-mi încalc toate demnitățile. M-am cățărat cândva până în vârful scării unui tobogan foarte înalt de pe care fetița mea declarase că nu mai vrea să coboare și, odată ajunsă în moțul scării, mi s-a făcut frică. Am rămas acolo sus, paralizată, până când s-a cățărat după mine și m-a ajutat să cobor o mămică mai pricepută la escaladări. Între timp, fetița mea își dăduse drumul la vale, pe pantă, și mă aștepta răcnind, „Mama, mama, nu-ți fie frică, hai!”, în așa fel încât tot parcul să se întoarcă spre mine și să mă vadă lividă și penibilă, încoțopenită în vârf de artefact aducător de bucurie pentru plozi și de tortură pentru progenitori.
De când fetița mea cea mică s-a proclamat fericita mămică a unui urangutan de pluș intitulat Morcovel, eu am fost declarată bunica animalului păros și, în calitatea mea de mamaie, îl port în brațe oriunde am merge, pentru că brățucele ei obosesc și maimuțoiul vrea la Buni. Eu, Buni, oricât de elegant îmbrăcată sau de dichisită aș fi, port în brațe bucățica de șubă cu ochi sau o îndes în poșetă, lăsându-i totuși capul afară, că astfel s-ar sufoca și fetița mea ar răcni de disperare. Urmașul (care e, culmea, și strămoșul) nostru necuvântător mă obligă, astfel, zilnic, la exerciții de sfidare a ridicolului. Iar de curând, într-o ședință simandicoasă cu șefii, o altă vietate, nu de pluș, ci virtuală, Tom din jocul cu motanul vorbitor instalat pe telefonul meu de aceeași odraslă de etate preșcolară, alias mama lui Morcovel și stăpâna lui Tom, a început să miaune sfâșietor fiindcă voia să meargă la baie și mi-a trimis mesaje atât de înduioșătoare, încât le-am spus partenerilor de discuții „Excuse me, sirs and madams” și mi-am rezervat jumate de minut ca să-l conduc la toaleta din joc și să-l ajut să tragă apa cu lăbuța lui cu pernuțe moi, virtuale.
Ce nu fac părinții pentru copii?! Ce nu face Buni pentru Morcovel? Eu mă uit cu duioșie și, uneori, cu milă, către adunătura de mame și tați din parcuri care își așteaptă odraslele să se cațere de o sută de ori pe câte un burlan de plastic, care aleargă învârtindu-se pe lângă un carusel ca să dea mai multă viteză dispozitivului care le poartă copilul în rotocoale amețitoare sau care merg cocoșați de spate ca să fie siguri că mogâldeața lor adorată n-o să se împiedice de-un sâmbure. Mă uit cu drag și obidă, pentru că știu că nu-i simplu deloc să-ți îndeplinești misiunile de divertisment părintesc și nu poți fi niciodată sigur că ai făcut pentru copil tot ce-ți stătea în puteri, în șale, în brațe și-n răbdări.