Comentează“S-a spart buboiul” – comenta ieri unul dintre domnii de la televizor, făcând clăbuci la gură în timp ce îndesa într-o singură ştire toate arestările, toate aducerile la DNA, toate încătuşările, turnătoriile, bănuielile, uimirile, audierile şi îngrozirile care au năpădit clasa politică şi clasa marilor afacerişti hoţomani (scuzaţi pleonasmul).
“Buboiul Negrubob”, am adăugat eu, făcând o completare care a părut tuturor celor din casă mai ciudată decât un haiku în limba spargă. Şi atunci am înţeles că uneori referirile şi reperele mele mă fac să arăt de parcă tocmai aş fi aterizat de pe planeta ciudaţilor expiraţi, în miezul postmodernităţii secolului XXI.
Copiii mei n-au citit “Cireşarii” şi am eu trista impresie că nici n-o vor face vreodată, ca să afle că Buboiul Negrubob era un element-cheie al volumului IV al “Cireşarilor”, “Aripi de Zăpadă”, pe care toţi colegii mei îl citiseră, de mai multe ori, din scoarţă-n scoarţă.
Buboiul Negrubob era numele găştii de elevi rebeli, conduşi de Prinţul, care se tot certa cu Tic, fratele mai mic al Mariei, dar care, până la urmă, aveau să rezolve împreună conflictul, că aşa era pe-atunci, cărţile şi filmele se terminau, previzibil, cu bine. Dar cine mai citeşte “Cireşarii”? Eu mi-am pus odraslele să citească cele cinci volume ale lui Constantin Chiriţă şi, după primele douăzeci de rânduri, au dat cu cărţile de parchet.
Erau prea multe. Prea grele. Şi prea nesuferite pentru ei. Apoi am început eu să le citesc, seara înainte de culcare, câte-o pagină aleasă cu grijă din aceeaşi lucrare de căpătâi a copilăriei mele, dar ei n-au îndurat mai mult de patru seri.
Apoi au organizat un protest amplu, în care au declarat că nu mai suportă să audă, taman înainte de somn, de moş Timofte, spionul Petrăchescu şi alte personaje ruginite, neverosimile, complet lipsite de modernitate, de farmec, de colţi de vampir sau de capacităţi de teleportare, motivând că din cauza ăstora visează anost şi li se tufleşte imaginaţia.
Eu, totuşi, n-am renunţat chiar de tot. Îi mai pedepsesc, uneori, când au fost foarte-foarte obraznici, să citească măcar zece pagini din cartea splendidă pentru mine, hidoasă pentru ei. Dar am observat că nu le mai e frică nici de asta, că, nu ştiu cum, au învăţat să se concentreze în aşa fel, încât să stea cu ochii pe Buboiul Negrubob, pe Laura, Ursu, Dan, Lucia, Ionel şi Victor, idolii anilor noştri fragezi, da-n cap să le ţopăie zombii moderni şi frumos coloraţi din Minecraft.