Editorial de Alice Năstase Buciuta: Ce faci, mamaie, mori de cald?

Eu învăţasem de prin cărţile cu Winetoo că bătrânii sunt înţelepţii satului, iar toţi ceilalţi ascultă de ei şi îi respectă din adâncul inimii şi al obiceiurilor. Aş! Am observat asta în tramvai, în spital, ba chiar şi la televizor, în reportajele făcute de tinerii jurnalişti ieşiţi în stradă în căutarea unor subiecte de sezon.
Cei tineri li se adresează oamenilor în vârstă spunându-le “tu”, în nişte formule familiare care n-ar trebui să fie nici măcar familiale. Câte un tânăr îşi prefaţează fapta bună cu o formulă tută. “Hai, tataie, să te ajut să traversezi, că eşti şi tu bătrân!” îi arde vârstnicului o jignire peste ochii care ar merita o operaţie de cataractă, dacă vreun fiu sau nepot binevoitor şi-ar aminti să-l ducă la o clinică… Într- un jurnal, o reporteriţă întreabă o doamnă trecută binişor de ultima tinereţe: “Ce faci, mamaie, mori de cald?” Ar fi putut să răspundă că nu, moare de bătrâneţe, dar a tăcut lung şi ponosit.
Eu credeam că “mamaie” sau “tataie” putem să le spunem doar bunicilor noştri, dar şi atunci s-o facem cu iubire şi respect. Că poate mamaie sau tataie au fost profesori universitari sau directori, că poate au crescut şi au îngrijit copii şi nepoţi, că poate au schimbat şi ei lumea, un pic, cu faptele lor, iar acum am putea să le mulţumim nu dându-le pensii mai mari, că nu stă în puterea noastră, ci a hoţilor aleşi să facă legile, dar dându-le câte un semn de respect. Eu spun “dumneavoastră” oricărui om pe care nu-l cunosc.
Nu sunt genul care tutuieşte chelnerul, deşi e o practică foarte răspândită -, şi tuturor vânzătorilor, fie că au 60, fie că au doar 19, tot “dumneavoastră” le spun. Am crescut într-o lume în care aşa se vorbea. Ba, mai mult, noi eram obligaţi să spunem “tovarăşa educatoare” şi să ştim să ne adresăm la persoana a două plural încă de la trei, patru ani, când mergeam la grădiniţă.
Astăzi, copiii mei le strigă pe educatoare şi pe profesoare pe numele mic şi nu vor avea niciodată stânjeneala pe care noi, cei din generaţia crescută în comunism, o vom avea mereu când vom propune sfios: “Mi‑ar face mare plăcere să ne spunem pe nume”.
Poate pentru că am crescut cu cântecul Marinei Voica, interpretat cu accentul rusesc pe care doamna – sper că nu-i zice nimeni “mamaie”! – nu şi l-a pierdut niciodată. “Şi afară plouă-plouă, şi-i triecut de uora nouă, noi vorbim cu marie artă despre una, despre altă/ Şi nu ştiu de ce anume nu vă puot spune pe nume, însă, în privirea nuoastră, nu ie loc de «dumneavoastră»”…

Urmărește-ne pe Google News