Comentează“De ce nu mergeaţi, mai bine, la cinema?”, m-au întrebat, cu glăscioare dulci şi năroade, copiii mei. Iar asta a declanşat o poveste buimacă, din care ei au priceput ceva doar imaginându-şi ţara noastră ca pe un fel de Narnia, îngheţată şi speriată, în care tovarăşa Elena era regina cea rea, iar securiştii, lupii turnători care l-au arestat pe faunul Tumnus.
Fetiţa mea mai mare a insistat: “Deci Irina Nistor este o eroină?” Da, am răspuns fără ezitare, iar copiii s-au zgâlţâit de mândrie că au văzut-o cu ochii lor de mai multe ori şi promiţându-şi să-i ceară un autograf.
Apoi, băieţelul a continuat să se mire: “Cum adică a dublat mii de filme? A făcut milioane de voci, a vorbit şi cu glas de bărbat, şi cu voce de femeie, şi cu glăscior de copil? A interpretat singură toate caracterele?” a întrebat el – folosind termenul “caracter” în loc de “personaj”, cum fac toţi puştii vorbitori de romgleză. Mi-a luat ceva să îi fac să priceapă că, pe vremea aceea, nu existau echipe formate din actori care interpretează rolurile, ci, pur şi simplu, Irina Nistor traducea, cu vocea ei specială, toate personajele.
“Imposibil!”, au izbucnit ăştia mici, de a trebuit să-mi dau cuvântul de mamă. “Şi nu greşea niciodată?”, a zgândărit conversaţia unul dintre pui. Iar eu le-am spus că, rareori, greşea, că ea singură şi-a mărturisit câteva gafe, de care râde şi acum. Cel mai hohotit de aceea în care a spus, într-o seară de grabă şi oboseală, în filmul “Şocanta Asie”: “Morţii erau arşi de vii”. “Şi n-a murit de vie de ruşine?”, au gogonat ochii copiii mei, pe care profesorii la şcoală îi ameninţă mereu cu oprobriul şi ruşinea.
“Nu”, le-am răspuns, profitând de ocazie să le spun că orice om greşeşte, iar oamenii deştepţi, buni, harnici trebuie să îşi cunoască valoarea şi să-şi ierte greşelile imediat. “Deci aşa era pe vremea comunismului, se recunoştea mai uşor valoarea?”, au întrebat ei. Iar eu am răcnit că nu, nu! Nu se recunoştea nici atunci, nici acum.
“Nu mai pricepem nimic, mami!”, au suspinat, apoi m-au luat peste picior cu replica din Ralph Strică-Tot: “Sunt rău şi asta e bine. N-am să fiu niciodată bun, şi asta nu e rău”. Noroc cu Chuck Norris, care a venit şi i-a lămurit: comunismul a fost rău, şi asta nu e bine. Dar filmul a fost bun, şi asta nu e rău.