ComenteazăAm încercat de mai multe ori să fac şi prăjitură cu vişine la cuptor, dar rezultatul n-a reuşit niciodată să se apropie de imaginea din amintirile copilăriei mele. Stratul acela gros şi pufos din amintiri, cel pe care îl savuram fără groaza că mă voi îngrăşa (emoţie sinistră cunoscută odată cu prima iubire şi instalată iremediabil în grimasele şi în coşmarurile mele), la mine a ieşit din cuptor, de fiecare dată, sub forma unei pojghiţe brune, crocante, cu miros de arsură, în care vişinele arătau ca nişte muşte cu aripile pârlite, încleiate împotriva voinţei lor într-o pastă duşmănoasă. Aşa că nici n-am mai încercat să fac mucenici, deşi doamnele de pe reţelele de socializare s-au întrecut în a posta, din timp, tot felul de reţete iscusite, lansând provocarea mucenicilor irezistibili. Nici cei azvârliţi sub forma unor mormoloci într-o zeamă de culoare incertă nu mi s-au părut îndeajuns de uşor de făcut, deşi adesea apa în care fetiţa mea spală pensula de acuarele arată întocmai ca zeama promovată prin imagini drept o delectare absolută a gustului, nici cei făcuţi din aluat de cozonac – ce aluat?! Ce cozonac?! – nu şi-au găsit neşansa de a fi incineraţi în cuptorul meu nepriceput.
M-am răsfăţat însă privind toate pozele de pe Facebook, admirând pufoşenia creaţiilor culinare şi prevestind- o pe cea a consumatorilor dedulciţi la tradiţii hipercalorice. Pentru noi, nepricepuţii, a rămas bucuria celeilalte tradiţii, iar, în ceea ce mă priveşte, 40 de pahare băute mi-au fost mai mult decât de ajuns ca să uit de ruşinea că nu ştiu să fac mucenici şi le mai şi dau like avântat, ca şi cum aş avea de gând să învăţ.