Editorial de Alice Năstase Buciuta: Doamna cu gunoiul

“Doar cu cine merită trebuie să fii generos”, mi-a explicat doamna pe care am întâlnit-o într-un context atât de straniu, încât putea părea caraghios de-a dreptul… O văzusem distrugând un obiect înainte de a-l pune într‑un tomberon aflat în apropierea caselor noastre şi am întrebat- o dacă face asta pentru a lăsa mai mult loc în recipientul pentru gunoi.
Mi-a explicat că, nici vorbă, îl distruge pentru că e un obiect bun, care nu-i mai trebuie şi vrea să scape de el, dar că nici nu se gândeşte să-l lase acolo în stare bună. Mi-a luat o vreme să înţeleg ce spune…
Ceva îmi părea lipsit de noimă şi nu reuşeam să pun ideile cap la cap. Am avut nevoie de câteva explicaţii în plus, iar doamna mi le-a dat pe ton politicos, într-un limbaj elevat şi folosind un ton al vocii foarte calm şi elegant – nu ştiu dacă aţi observat, dar felul în care oamenii articulează cuvintele spune foarte mult despre educaţia lor – lucru care, culmea, m-a înceţoşat şi mai tare. Am înţeles însă, într- un final, ideea sa de bază: dacă laşi la gunoi un obiect bun, folositor, cineva l-ar putea lua pentru a-l vinde mai departe.
Şi că ea nu-şi doreşte să-i vândă nimeni obiectele, aşa că preferă să le distrugă înainte de a le arunca. Am întrebat-o dacă, totuşi, nu s-ar bucura să ştie că poate un nevoiaş se foloseşte de ceea ce ei nu-i mai trebuie, dar a pufnit în râs şi a zis că ştie ea cum sunt oamenii, că nu ar ajunge nevoiaşii să le ia, ci e sigură că le-ar înhăţa cei puşi pe căpătuială fără muncă – a făcut şi o aluzie la o anumită minoritate, dar eu m-am făcut că n-o aud.
Am dat să ţin o pledoarie pentru generozitate. Cu sacul meu de gunoi în mână am ridicat braţul dornică să ţin, precum Cicero, un discurs împănat cu învăţăminte. Dar mi-a retezat‑o scurt şi a zis, fără să renunţe, cumva, la tonul elegant, că ştie ea mai bine ce face cu lucrurile ei şi că, până la urmă, decizia îi aparţine. Şi-apoi mi-a zis că de‑asta merge lumea în derivă, fiindcă nu mai ştim cum şi când e cazul să fim generoşi.
“Nu oricând, nu cu oricine”, mi-a spus doamna mea de la gunoi. “Doar cu cine merită. Însă aceia sunt foarte puţini”, a conchis şi mi-a zâmbit, înainte de a-mi întoarce spatele, lăsându-mă cu gura căscată şi cu gunoiul atârnat de braţ.

Urmărește-ne pe Google News