ComenteazăObligaţi de ciclul naturii şi de curgerea, niciodată tărăgănată, a anotimpurilor, pe vremuri, parcă, totuşi, oamenii nu vieţuiau cum o facem noi acum, păsuind la infinit ceea ce poate fi păsuit. Când o să facem lucrurile să meargă în ţara asta? Doar cu o clipă înainte să dea buzna peste graniţe ultimul român în stare să muncească la patronii străini.
Când o să mergem, în sfârşit, la doctor? Când o să ne ajungă boala atât de aproape de măduva oaselor, încât nu va mai fi nimic de făcut. Când o să ne facem temele, lecţiile, lucrările, plăţile, rezolvările? În cea de pe urmă oră a celei de pe urmă zile îngăduite – sau chiar olecuţă mai târziu decât atât.
În vreme ce Occidentul a devenit peste măsură de pisălog cu normele sale de prevenţie şi corecţie, noi continuăm să ne simţim şmecheri lăsând totul pe seama proniei cereşti şi pe ultimul ceas.
Ne ghidăm în viaţă după principiul nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, ci lasă pe poimâine, că poate, până atunci, nu mai e nevoie. La noi, oamenii săraci fumează de rup, apoi cer ajutoare de la stat, echivalând măcar cu jumate din banii pe care i-au ars ei pe mahoarcă. După care, dacă se îmbolnăvesc, se supără pe spitale.
La noi, mai pe la ţară, dar şi pe la oraş, câteodată, de necaz sau de bucurie, oamenii beau de sting şi apoi protestează că nu le dă statul suficienţi ficaţi ca să îi transplanteze în locul celor ciuruiţi la distracţie sau la obidă. E nevoie să mărşăluim în stradă ca să le convingem pe femei să îşi facă o mamografie şi să nu ajungă să afle, prea târziu, că au un cancer care s-ar fi vindecat, dacă ar fi fost găsit mai devreme.
E nevoie, paradoxal, să ţipăm că vrem sănătate, viaţă, linişte, ca să ne facem auziţi… Şi e nevoie să se întâmple o nenorocire, să ne ardă în chinuri copiii, prietenii, fraţii, cunoscuţii, ca să pricepem că nu mai putem să lăsăm totul la voia întâmplării, ci, măcar atunci când avem nu doar răspunderea propriei noastre vieţi, ci şi a altora, să facem tot ceea ce ne stă în puteri ca să fim cu toţii în siguranţă.
Guvernul şi-a dat demisia abia după ce au ieşit în stradă zeci de mii de oameni indignaţi, furioşi, revoltaţi, distruşi de durere. Abia după ce românii au arătat că le-a ajuns cuţitul la os şi au ameninţat că vor continua cu protestele.
De ce a fost nevoie de asemenea desfăşurare de forţe pentru un deznodământ la care s-ar fi ajuns, fără atâta disperare, într-o ţară cu ceva mai multă demnitate? Pentru că noi trăim încă în voievodatul “Mai târziu”, în patria eternelor amânări. Va fi vreodată bine şi aici? Vom muri şi vom vedea…