Editorial de Alice Năstase Buciuta | Filmul bate viaţa

“Pune asta într-un film şi nu te crede nimeni!”, mi-a spus într‑un interviu marele regizor Nae Caranfil, vorbindu-mi despre întâmplările sfidător de cinematografice pe care le traversăm în existenţa noastră, niciodată atât de banală şi tihnită pe cât ne-am dori-o.
Pe de o parte, nu pot să nu le dau dreptate, dar, pe de alta, eu, care stau mereu în faţa televizorului şi nu prididesc cu drumurile la cinematograf, parcă tot în filme văd lucrurile cele mai spectaculoase, nu la noi, la Popeşti- Leordeni.
De exemplu, în toate filmele cu femei gravide pe care le-am văzut, doamnelor care poartă un copil în pântec li se rupe apa când sunt în locul şi în momentul cel mai nepotrivit: pe stradă, la restaurant, la spectacol sau pe vârful Everest, unde au ajuns pe când fugeau de terorişti sau de câte-o anacondă uriaşă…
Evenimentul le ia, evident, prin surprindere, ca şi cum n-ar fi fost însărcinate în nouă luni. În viaţa reală, eu nu am văzut niciodată o femeie însărcinată aflată într-o situaţie de acest gen şi am aflat că mai puţin de 30% dintre doamnele care-şi aşteaptă sorocul trec printr-un asemenea fenomen.
Scurgerea cu bâldâbâc a lichidului amniotic se întâmplă atât de rar, încât avem noroc că o consemnează comediile romantice… Am văzut şi multe, foarte multe filme în care personajele sufereau de maladia personalităţilor multiple.
Mari actori au dat viaţă unor indivizi care erau când buni ca pâinea caldă, când demonici şi periculoşi, într-un joc artistic fascinant. În realitate însă, o asemenea boală se întâlneşte atât de rar, un caz la milioane de bolnavi, încât unele manuale o cataloghează doar ca o formă rarisimă de manifestare a vreunei alte afecţiuni din zona psihopupu grav.
Mă mir, recunosc, şi de preludiile amoroase din filme, care durează mai mereu de seara până dimineaţa. Personajele – ea fiind de la început şi până la îndepărtatul sfârşit, machiată şi coafată perfect – fac amor de la asfinţit şi până în zori şi nu obosesc niciodată.
În plus, abia când dă să se lumineze de ziuă ies din faza pupăturilor line şi ajung la gesturi ceva mai angajate. Iar asta, iertată- mi fie uimirea, chiar că n-am văzut, n-am auzit şi n-am pupat de când mă ştiu.
Dar ca noi toţi, am visat, de când am văzut primul film de dragoste şi, probabil, o să mai visăm până când o să ne săturăm de uitatul la televizorul care transmite filme care bat şi viaţa, şi recordurile de audienţe ale posturilor concurente.

Urmărește-ne pe Google News