Ţara fierbe azi jelindu-l pe Vadim Tudor, aşa cum a dat în clocot de lacrimi şi atunci când au murit uitatele Laura Stoica, Mălina Olinescu sau Mădălina Manole, care fuseseră şi ele, adesea, luate peste picior. O vreme.
După care nu-şi mai clătise nimeni urechile cu muzica lor. Să recunoaştem, se întâmplă şi la case mai mari tot cam aşa. Bietul şi minunatul Michael Jackson n-ar fi ajuns niciodată monstrul sacru care este astăzi dacă n-ar fi făcut bine să moară.
Înainte era doar monstru şi atât. Nebunul ăla care a fost cât paci să-şi scape copilul de la balcon, caraghiosul cu nasul mic şi cârn, operat de patruzeci de ori, cu pielea decolorată şi şosetele albe, cu pălăria cu zuluf şi cu gestul absurd al mâinii duse la prohab.
Nici nu s-au stins bine lumânările de la prima pomană a tuturor celor pomeniţi mai sus, că au îmbobocit pretutindeni festivaluri care poartă numele morţilor şi, dintr-o dată, toată lumea şi-a amintit cât de mult i-a iubit pe cei talentaţi, plecaţi înainte de vreme în lumea drepţilor. Aţi ghicit!
Sunt uluită să constat azi cât de multă lume care ori înjura cu poftă, ori tăcea mâlc mai de mult, îşi declară hohotind de plâns, nu de râs, admiraţia faţă de marele Tribun, inegalabilul poet, marele om de cultură.
Şi, în spiritul paşnic al atmosferei de înmormântare, îi ocărăsc pe cei care s-au abţinut de la răsucirile radicale de atitudine şi au continuat să se ţină deoparte de laude prea deşănţate faţă de polemistul care a inventat formulele elegante de adresare faţă de interlocutor, “bă, tâmpitule” sau “fă, muiere proastă”.
Azi e la modă să fii pios şi reverenţios când asta nu mai foloseşte la nimic. Cu un comentariu îndoliat pus înainte de titlu, pe Facebook se rostogoleşte de la unul la altul ultimul poem al lui Vadim, citit şi recitit cu evlavie. Iar oamenii îşi fac timp să urmărească un videoclip cu Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, în care Vadim Tudor invidiază gloria postumă a colegului său de generaţie…
Între timp, peste amândoi, Facebookul a pus haştagul la modă #RIP… Din Vadim nu ştiu să citez nimic, dar dacă e să mă gândesc la Păunescu îmi vin în minte câteva versuri nespus de potrivite: “Şi cum se-ntâmplă moartea să le spele/ pe toate, înnobilându- le fictiv,/ ai să te-apleci deasupra morţii mele/ şi tot ai să mă ierţi definitiv.”

 
 

Urmărește-ne pe Google News