Editorial de Alice Năstase Buciuta: Iadul unora e raiul altora

Atunci când imaginaţia mea o ia razna, aşa‑mi imaginez canonelile veşnice. Apoi mă consolez singură, aducându- mi aminte că, în ciuda frescelor de pe pereţii exteriori ai mănăstirilor din Moldova, care ne bântuie visurile cu frumuseţea lor artistică şi cu mesajul lor cumplit, se pare că iadul nu există şi că dracii ăia fioroşi, care ne aşteaptă cu furcile pe pereţii lăcaşurilor de rugăciune, relaxare şi recăpătare a speranţei, n-ar fi decât nişte plăsmuiri ale credinţelor eronate din epoci spirituale duşmănoase.
Totuşi, ceea ce mie mi se pare cumplit e un liman de bucurie pentru alţii. Sunt absolut convinsă că oamenii cvasigoi, înghesuiţi pe plaje clocotite, n-au ajuns acolo pentru că au de ispăşit o pedeapsă, ci dimpotrivă, au strâns bănuţ cu bănuţ din salariul lor amărât, au căutat oferte cât mai atractive, au fremătat în aşteptarea plecării şi au venit acolo bucuroşi, hotărâţi să absoarbă, prin toţi porii dezgoliţi, soare, briză, înghesuială şi amintiri de neuitat. Aşa facem cu toate: ne uităm unii la alţii ca la nişte nebuni, fără să înţelegem nimic.
De câte ori târăsc după mine şleahta mea de copii, trei ai mei şi, câteodată, încă unul sau doi de împrumut, simt în ceafă aţintite priviri îngheţate de uimire. Cine să vrea, de bunăvoie, să intre slugă la nişte vietăţi mici, obraznice, gălăgioase, căcăcioase, mâncăcioase şi murdăroase? – se întreabă, pe bună dreptate, cei care n-au copii şi-şi petrec zilele fără să-şi bată capul dacă altcineva decât ei s-a spălat, îmbrăcat, încălţat şi urcat în maşină la timp, permiţându-şi luxul oricăror nelinişti metafizice, rumegate în tihnă, şi-al oricăror ieşiri nocturne sau vacanţe excentrice.
“Pe lumea cealaltă, ea o să tembrace şi o să te încalţe pe matale”, a încercat să mă încurajeze o localnică, ce m-a văzut zilele trecute la munte, cum stăteam în genunchi, pe pietre, implorând mezina cea neastâmpărată să îmbrace haine uscate după ce intrase, înfofolită decent, în apa unui râu, şi-acum răcnea la mine. Şi atunci m-am întors repede către ţărancă şi i-am răspuns disperat, convingător, din toată inima: “Ba tot eu o să vreau s-o îmbrac, s-o încalţ, s-o implor…!”, ca şi cum soarta veşniciei noastre s-ar fi decis acolo, pe loc, pe mal de pârâu.

Urmărește-ne pe Google News