Editorial de Alice Năstase Buciuta | Nu haina îl face pe om artist

Şi, totuşi, mă supun ei, de multe ori, fiindcă am luat frica unor reguli clare şi nedrepte: în business, ai şanse mai mari să primeşti bani dacă porţi haine scumpe, în dragoste, mai multă atenţie dacă porţi haine sexy şi, la evenimente, mai multă atenţie dacă ai haine elegante.
Însă, chiar dacă ştiu că nu hanţa îl face pe om şi că după cu totul alte calităţi ar trebui să ne judecăm semenii, defilarea de ţinute de la Premiile Gopo – echivalente ale Oscarurilor la noi – m-a întristat şi m-a făcut să-mi fie milă de toţi cei exilaţi în România, dar ale căror isprăvi ar fi dat pe spate America. Am văzut mari actori, dintre cei premiaţi, îmbrăcaţi cu haine vechi şi boţite, şi am observat că, la noi în ţară, nici măcar la asemenea ceremonii de lux, invitaţii nu-şi permit să ţină seama de colecţia cea nouă şi cea groaznic de veche din modă.
Mulţi dintre artişti îmbracă ce-au găsit prin şifonier, câte-o rochie de zi, câte un costum de stradă, câte-o ţoală uitată. Dar cel mai tare m-au întristat hainele pe care le purtau venerabilii creatori din lumea filmului, beneficiarii celor mai mari premii, cele acordate pentru o viaţă dedicată artei. Nu ştiu cum să-i admir doamnei Eugenia Bosînceanu, recent devenită nonagenară, laureată pentru întreaga sa activitate, colierul ieftin ori puloverul de lână, cu nasturi şi flori, ori ghetele negre, scâlciate peste monturi; ci doar zâmbetul cuminte şi stingher, părul alb, nevopsit, dar adunat cu atâta grijă la spate, expresivitatea mâinilor fără inele, strângând tare statueta înmuiată în aur…
Şi încerc să mă bucur că domnul Ion Truică, octogenar, unul dintre cei mai prolifici regizori de animaţie din România, a putut veni să-şi ridice premiul special, chiar dacă îmbrăcat modest, cu un costum vechi de stradă, cu pantofi purtaţi, dar cu o privire în a cărei lumină au rămas, ca dârele de curcubeu, toate marile sale izbânzi, filme şi cărţi, scenografii, costume, iubiri, amintiri de preţ pe care nu le poate nimeni nici şifona, nici demoda vreodată. Nu haina îl face pe om artist. Dar artiştii ar merita ca măcar atunci când primesc un premiu pentru o viaţă, poate ultimul premiu, poate ultima viaţă, să aibă bani de ajuns cât să îşi cumpere o haină de sărbătoare, ca să le fie amintirea strălucitoare şi durabilă precum bucuriile pe care ni le-au dăruit.

Urmărește-ne pe Google News