Editorial de Alice Năstase Buciuta | Prietenii, cei mai buni duşmani

Binevoitori sau prefăcuţi, invidioşi sau doar nepăsători, repertoriul descurajărilor lor include o gamă largă de bullshituri pe care eu trebuie să le ascult politicos şi, doar dacă pot, să le combat conştiincios.
“N-ai nevoie să slăbeşti” este urmat aproape întotdeauna de remarca mieros-imbecilă legată de faptul că am născut trei copii, am o etate respectabilă şi, să fim serioşi, nu-s nici prima oară măritată, deci ar trebui s-o las mai moale şi cu pretenţiile, şi cu ambiţiile.
“Oricum o să te-ngraşi la loc, aşa cum ai mai făcut de zeci de ori în viaţă”, mă avertizează o altă categorie de prieteni adevăraţi, care se mândresc cu puterea lor de a-ţi spune verde‑n faţă ce gândesc despre tine, cu excepţia gândurilor pe care le păstrează pentru a fi exprimate în serile de bârfă la care eu n-am putut fi prezentă.
“Acum te-ai găsit şi tu, ca să ne strici cheful, să înghiţim cu noduri în faţa ta, văzându- te cum te uiţi în farfuriile noastre cu ochii ăia beliţi de poftă pe care îi faci când te uiţi la filmele cu Chris Hemsworth!”, îmi zic cei care urmează conştiincios îndemnul omniprezent de a se iubi mai întâi pe ei şi mai apoi, dacă le mai rămâne vreun zaţ de sentiment, şi pe ceilalţi, deci aceia ce nu vor să-şi strice seara cu înfometarea mea.
“Începe şi tu de mâine sau de poimâine, că n-o fi foc!”, îmi spun adepţii zicalei “nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, ci pe poimâine sau chiar răspoimâine, că poate până atunci nu mai e nevoie”.
Aşa că eu, flămândă ca o broască ţestoasă căreia un copil nepăsător a uitat să-i azvârle creveţii în apă, iar mama plodului a decretat greva îngrijirii broaştei (orice asemănare cu situaţia din propria mea familie este pur întâmplătoare), mă zbat între dorinţa de a le asculta îndemnurile şi aceea de a reveni la o siluetă demnă de fanteziile ilegale cu actorul din Thor.
“Până la urmă, dacă ei sunt prietenii mei, înseamnă că-mi vor binele!”, sfârşesc eu prin a-i spune nu sufletului meu care are doar pofte stelare hipocalorice, ci mai degrabă mâinii mele transformate în gheară, care capătă astfel încuviinţarea de a înhăţa o baclava, şi dinţilor mei ascuţiţi care au voie s-o măcelărească şi s-o azvârle în ceea ce eu numesc, poetic, hăul lăcomiei, iar alţii îi spun, pur şi simplu, stomac tolomac.

Urmărește-ne pe Google News