Editorial de Alice Năstase Buciuta: Somnul bonei naște monștri

Fie că e un film de desene animate, în care câte un monstrulică uman hărţuieşte nişte animăluţe simpatice, fie că e o comedie de acţiune, viziunea revine cu succes pe marile şi micile ecrane. În copilărie, întâlnirea prin intermediul programei şcolare cu domnul Goe şi cu Ionel, personajul din “Vizită”, m-a făcut să-l bănuiesc pe Caragiale de antipatie crasă faţă de cei mici, fără să pot extinde forţa sa literară la fantezia generală a adulţilor.
Însă acum, de când mă străduiesc să nu pierd nici una din marile producţii hollywoodiene, îmi dau seama că măcar jumătate de planetă e convinsă că odraslele noastre, atunci când combină o moştenire genetică nesuferită cu o educaţie plină de cocoloaşe, se pot transforma în mici terorişti, meniţi să amărască viaţa celor care i-au născut, dar, mai ales, a celor care trăiesc pe lângă casa acestora, precum bonele thailandeze, filipineze sau bietele bunici.
Filmele care apelează la serviciile unui scenarist cu scaun la cap ajung, până la final, să îmblânzească micile fiare. Şi progeniturile multe şi rele din “Sunetul muzicii”, şi nesuferitul din “Micul lord” ajung, până la sfârşitul filmului, să se domesticească.
Fetiţa cu apucături cumplite din “Finding Nemo” e extrasă din povestea animată fără să aflăm dacă s-a îmbunat sau nu. Copiii răi din marile succese precum “Narnia” sau “Harry Potter” sunt învinşi, în lupte sau concursuri, de către copiii buni. Dar asta nu înseamnă că personajul îngrozitor, cu pantaloni scurţi şi poftă de-a rupe aripile fluturilor, nu bântuie cinematografia şi, implicit, imaginaţia omenirii, ducând la scăderea natalităţii.
Există şi reclame cu copii îngrozitori, iar, dintre acestea, spotul cu copilul care distruge tot şi se tăvăleşte pe jos, sub un slogan care te îmbie să foloseşti la timp prezervativul, e destul de cunoscută. Însă eu mă întreb totuşi: pot fi copilaşii nişte monştri?
E adevărat că, dacă i-am scăpa de sub control, plozii noştri făcuţi din dragoste s-ar putea preschimba în vietăţi cumplite, gata să tracaseze întreaga lume adultă cu obrăznicia şi răutatea lor? Eu, recunosc, la fel ca mamiţa lui Goe, mă îndoiesc. Mă uit la copiii mei şi mi se pare că s-au născut buni şi cuminţi şi că singurul lucru pe care l-am făcut pentru ei a fost să îi învăţ ceva carte şi câteva reguli de bună purtare.
Dar am auzit şi câteva poveşti de groază şi adevărate, cu mici urmaşi ai prietenilor prietenilor mei (nu spui cine, persoane importante!), care ar putea candida pentru un rol principal într-un film cu copii îngrozitori, fiindcă ştim deja, viaţa bate filmul, bona nu bate plodul.

Urmărește-ne pe Google News